Vin Pastile Iui 1950

Era primăvară. Se simţea că se mai încălzise timpul. Mă întrebam : ce zi o fi astăzi ?

Ştiam că trebuie să se apropie Pastile 1950. Nu ştiam când este duminică, toate zilele fiind la fel.

Într-o bună zi am auzit un soldat din turelă strigînd la altul:

-Măi . . ., peste o săptămână sunt Pastile. Plec în permisie. Aşa am dedus că eram în duminica Floriilor şi am putut să-mi refac cât de cât calendarul.

Rândul izolaţilor se răreşte

Şirul nostru, al izolaţilor, se rărea.

Unul câte unul, făcându-şi demascarea şi făcând proba bătăii aplicată altuia din izolare, era considerat cinstit şi trecut în cealaltă parte, a celor care se puteau plimba prin cameră, ce puteau discuta, puteau dormi în paturi, mânca mai bine.

Aceştia asistau şi participau la lecţii doctrinare comuniste şi, ori de câte ori li se cerea, săreau asupra noastră, a celor rămaşi în postură de izolaţi.

Prăbuşirea Iui Apăvăloaie

Camaradul şi bunul meu prieten Apăvăloaie rezistase la toate probele de până acum . . .

Dar iată că într-o seară se apropie discret de urechea mea şi-mi spune şoptind :

-Aurică, eu le-am dat în trăznetpe toate !

N-am fost prea surprins. însemna că a ajuns la capătul răbdărilor lui şi că trecea în cealaltă tabără.

Mai târziu am auzit vorbindu-se lucruri groaznice despre el, dar i-am apreciat rezistenţa până în acel moment şi faptul că -în felul lui- m-a avertizat.

Plecarea unui lot de studenţi la Canal

Printre reeducaţi se auzea vorbindu-se că se vor face plecări la canalul Dunăre-Marea Neagră .

Mi se părea ceva de domeniul extraordinarului să poţi scăpa şi să ajungi să poţi munci sub cerul liber, oricât de grea ar fi fost munca, chiar dacă te-ar omorî, dar . . .mureai sub cerul liber... îmi licări o geană de speranţă. Dar, dacă . . .

Peste câteva zile, când a început să se împartă masa , am văzut cum în gamele se pune carne împreună cu slănină. Mi s-au scurs ochii, aşteptând să-mi vină şi mie rândul. Numai că mie nu mi-a ajuns.

Se spunea despre mîncare că este o masă întăritoare pentru plecarea la canal. Am rămas cu un gol imens în stomac şi cu ochii plini de invidie, uitându-mă în gamelele celorlalţi.

A sosit şi gardianul cu lista celor care urmau să plece. A început să citească unul câte unul. Am constatat că citeşte şi nume a celor de la izolare. M-a cuprins dintr-odată o speranţă : oare scăpa-voi şi eu ?

Lista a fost destul de lungă şi la fiecare nume inima îmi tresărea. Dar, n-a fost să fie.

Când la sfârşit m-am văzut în camera aproape goală, numai cu Sobolevschi -care era şi el vizibil marcat- deşi ştia că rămâne ca să conducă mai departe acţiunile de reeducare.

M-am simţit atât de lovit ... Mi se luase şi ultima speranţă. Ştiam că în cameră vor sosi alţii, continuându-se acelaşi proces de aşa-zisă reeducare.

Urla Sobolevschi:

-Din cauza voastră, mă bandiţilor, care nu vreţi să vă reeducaţi, trebuie să rămân şi eu în această închisoare.

*

Zilele treceau şi mai greu ca înainte . . .Când, brusc, uşa se deschise şi câţiva din cei ce plecaseră pentru canal au fost azvârliţi în cameră, vizibil bătuţi, însângeraţi. După ei venea Ţurcanu, care cu o mutră scârbită, anunţa în cameră :

-Aceşti bandiţi în care am avut încredere, ajunşi la Jilava , întâlnindu-se cu alţi deţinuţi din alte închisori ce trebuiau să plece la canal, au început să vorbească despre reeducarea noastră de la Piteşti.

Au fost imediat depistaşi şi acum uitaţi-vă la ei cu scârbă.

Ce ar fi simţit ei ? ... Dar ce am simţit noi cei ce nu plecarăm, cei care am constatat că într-adevăr nu mai era nici o scăpare.

Mai târziu am aflat că şi la canal se aplicau aceleaşi metode ca la Piteşti.

Oare timpul s-a oprit ? ...

Oscilaţia aceasta zănatică între tortură şi frig, preferând întotdeauna una celeilalte, timpul se deformase.

Zilele nu mai aveau nume. Sărbătorile dispăruseră într-un hău de parcă n-ar fi existat niciodată.

Când a fost Crăciunul (1950) n-am ştiut . . . După cum n-am ştiut că ar fi putut să existe aşa ceva.

Dacă cu un an înainte, în ajunul Crăciunului când s-a dezlănţuit urgia . . . Dacă cu un an mai înainte -repet- auzeam clinchetul clopoţeilor şi glasul copiilor ce vesteau naşterea lui Iisus, Crăciunul din 1950 -în acest şoc al groazei- nici n-a existat. _:

Aceleaşi chinuri de clipă de clipă . . . Acelaşi frig ce ne îngheţa până şi respiraţia. Nici nu gândeam că putea exista undeva prin lumea largă un Crăciun al bucuriei. Pur şi simplu, Crăciunul -pentru noi cei din închisoarea Piteşti-nu a existat.

Vai mie ! Am găsit ceva prin ruinile minţii sfărâmate

Trebuia să ne scormonim minţile sau trebuia să ne imaginăm tot ce am fi fost în stare să facem cândva împotriva comunismului pentru a avea ce spune la veşnicele interogatorii.

Parcă ne bucuram când mai găseam câte ceva ce spus putea să mai rărească din chinuri.

In această veşnică scormonire a unei memorii deja bolnave, am realizat imagini, care pe de o parte m-au speriat, iar pe de altă parte m-au bucurat, deoarece totul a fost numai aparenţă.

Iată despre ce era vorba :

În primăvara lui 1948 împreună cu Lică Popşa (Dumnezeu să-1 ierte că a murit împuşcat de securitate) am imaginat un scenariu de verificare a curajului unităţii de studenţi din grupul maramureşan (Rusu, fraţii Sofron, etc ...) Astfel le-am comunicat că la o anumită dată -pe la 11 noaptea- va sosi un curier din partea Comandantului într-un anumit loc pe câmp în imediata apropiere a graniţei pe Tisa. Curierul trebuia să aducă un ordin de la Comandant, ordin pe care Lică Popşa trebuia să-1 ducă la Bucureşti.

Era o acţiune destul de temerară, întrucât pe graniţă circulau grăniceri care puteau să ne ia la întrebări, dar mizasem pe curaj, precum şi pe abilitatea de a ne descurca într-o atare situaţie.

Lăsasem unitatea la vreo 200 m de frontieră, iar eu cu Lică ne-am apropiat prin bălării de frontieră, adică de râul Tisa. Am stat vreun sfert de oră pitiţi lângă apă ca şi cum chiar am fi luat legătura cu cineva, după care ne-am întors la cei ce ne păzeau de la distanţă.

Le-am spus celorlalţi că misiunea s-a executat. A doua zi Lică Popşa trebuia să plece la Bucureşti pentru a duce mesajul, apoi ne-am întors pe la casele noastre fără să dezvălui că totul a fost doar o înscenare pentru verificarea curajului. înscenarea a reuşit, întrucât nici unul n-a dat înapoi.

Ceilalţi care stăteau la pândă aveau datoria, în cazul că noi am fi fost surprinşi de grăniceri, să ne elibereze.

Ce or fi crezut ceilalţi ? ... Or fi fost convinşi că situaşia a fost chiar asa ? . . . sau şi-au dat seama că e imposibil ca un curier din Germania să vină tocmai la graniţa cu U.R.S.S. în Sighet ?

Nu ştiu ce au crezut, pentru că acest lucru nu a mai fost comentat. In această fază ne-au prins arestările.

Suficient că atunci ( în timpul demascărilor ), gândindu-mă la această situaţie, mă îngrozeam ca vreunul dintre cei ce au luat parte la această înscenare să fi spus la anchetă totul ca pe un fapt real. Cum puteam tăgădui ? Mai ales că Lică Popşa a fost împuşcat.

Am mărturisit aceasta în faţa comitetului de demascare sperând -pe de o parte- că o vor lua ca pe un gest de cedare din partea ,mea, iar pe de altă parte, făcând apel la raţiunea (dacă asta mai exista) că toată«această înscenare reprezenta o imposibilitate.

Mai târziu am fost anchetat în legătură cu această situaţie când -probabil- unul din cei fugiţi a fost arestat şi a declarat cele de mai sus, eu am negat că ar fi fost un fapt real.

Această încercare de a scormoni în ungherele inimaginabilului şi imaginabilului era caracteristica tuturor celor care se găseau la izolare.

Dar zilele, nopţile, orele şi clipele treceau la fel , sufocant de la fel.

Aşa trecusem de Crăciunul lui 1950 şi anul nou 1951 neştiind că am intrat într-un an nou. Abia mai târziu am realizat că este un nou an (dintre atâţia ani de chinuri).

Marea şi ultima speranţă

În faza în care am ajuns bătaia era cel mai uşor mijloc de tortură. Preferam bătaia -oricât de greu ar fi fost-celorlalte mijloace de tortură.

După ce şi ultima încercare de a scăpa n-a reuşit, m-am simţit abandonat de Cer şi de tot ce mă înconjura, ca niciodată. Gânduri negre ce trebuiau exprimate îmi băteau în cap ca nişte ciocane. Alergam umilit la cei din comitetul de demascare ca să le spun şi să pot scăpa de ele, în timp ce aceştia mă batjocoreau văzându-mă în pragul nebuniei.

Şi ultimul refugiu, de a mă scufunda în rugăciune, mi-a fost luat . . . Când -dintr-odată- o mică rază de speranţă, parcă, îmi mijise, iar judecata -pe cât de simplistă părea- era oarecum încurajatoare.

Mi-am zis :

-Aceste torturi se arată a fi veşnice dar, (şi aici e raza de care vorbeam) eu nu sunt veşnic. Pe undeva în acest timp eu am o limită. O limită după care acest dar de la Dumnezeu ca omul să aibă o viaţă limitată va opera şi pentru mine . . .

Deci, chiar dacă ar mai ţine aceste chinuri ani la rând, chiar dacă aş ajunge să trăiesc vârsta de 100 de ani (au mai fost oameni care au depăşit vârsta de 100 de ani), dar să fi trăit cineva vârsta de 200 de ani n-am auzit.

Ei bine, peste 200 de ani voi scăpa.

Aşa am ajuns la singura mea rază de speranţă cu care reuşeam din când în când să mă consolez. Pe cât de absurd , pe atât de real pentru mine.

I-am mul]umit lui Dumhezeu că n-a făcut omul veşnic.

Acest gând a fost sprijinul meu atunci ... şi de atunci de-a lungul anilor mei trişti.

Paştile anului 1950

Pastile ar fi trecut în aceeaşi atmosferă cenuşie, fiecare cu gândurile lui, dacă n-ar fi intervenit un mic incident caracteristic :

Primul gardian Ciobanu, când a venit la deschidere, ne-a zis : La mulţi ani, care pentru noi avea valoarea de Hristos a-nviat!

Am rămas surprins de acest salut din partea unui om dur. Ceea ce însemna că totuşi pe undeva avea o licărire de omenie pe care voia să ne-o comunice.

Cei din comitet -din tabăra reeducaţilor- au fost foarte indignaţi de acest salut care însemna o fraternizare cu deţinuţii şi au hotărât să-i comunice aceasta lui Ţurcanu.

Eu am reuşit -totuşi- să schimb un Hristos a -nviat! cu Silviu Murgu, cu care -de altfel- comunicam tot timpul, dar numai cu ochii.

Mă gândeam că poate Pastile din anul viitor va fi într-adevăr fericit, neputând ghici că dezlănţuirea aceasta a forţelor răului n-avea margini. N-am bănuit cât de groaznic va fi Pastile viitor.

Ne mutăm, se văruiesc celulele

Fiecare plecare la canal era pentru mine câte o lovitură grea, văzându-mă rămas în aceeaşi închisoare.

Deşi ştiam că aceeaşi operaţiune de reeducare continua şi acolo, totuşi voiam din tot sufletul o schimbare.

În această perioadă am trăit un răstimp de acalmie în
Piteşti.

Într-o zi gardianul ite-a scos din cameră, ducându-ne undeva pe celular. Astfel mă pomenesc dus împreună cu Apăvăloaie, cu Chirilă -un băiat foarte bun (pe care numai acum mi l-am amintit) într-o celulă unde găsim un student mai în vârstă pe nume Dinescu (sau Dinulescu). Un om liniştit care se vedea că nu ştie ce se întâmplă în Piteşti.

Făcusem în aşa fel ca să nimeresc în patul de la etaj , la nivelul la care era şi Dinulescu, ferindu-mă -pe cât posibil- de prezenţa lui Apăvăloaie care -după cum am mai spus- mă anunţase că îşi schimbă atitudinea.

Chiar în seara aceea Apăvăloaie îmi spusese că-1 va anunţa pe Ţurcanu de acest Dinescu care ducea o viaţă mistică pe faţă.

M-a cutremurat puţin acest plan al lui Apăvăloaie, întrucât eu însumi aveam trăirea mea în rugăciune pe care reuşisem să mi-o maschez. Fiind însă pe patul superior la nivel cu Dinescu am profitat şi pentru o comunicare sufletească. Seara, când cei de la parter aveau discuţii aprinse, am învăţat pe de rost -de la Dinescu- psalmul 50.

Mă obişnuisem în această celulă să mă trezesc la o anumită oră şi să recit rozariul. Mă simţeam astfel destul de liniştit, nu mă tulbura nimeni. Toţi dormeau, reuşind astfel să-mi refac cât de cât forţele.

Printr-o gaură a uşii reuşisem să văd cealaltă parte a secţiei.

Mă uitam când auzeam că sunt scoşi aceia la plimbare-lucru criticat de Apăvăloaie.

Am observat astfel că într-o celulă de vizavi era Ionică Curăscu -fostul şef al Frăţiilor de Cruce pe Ardeal şi pe care -demult tare- aş fi dorit să-1 întâlnesc.

Mă chinuise încă de la arestare gândul cum de am fost arestaţi şi mai ales maniera arestării, după o listă exactă. Eram sigur că Ionică Curăscu trebuie să ştie, întrucât el a confirmat această listă ajunsă la securitatea Sighet. Mă preocupa intens acest gând de cum ar fi fost posibil să-1 întâlnesc pe Ionică, fără să bănuiesc că această punere în practică va avea cele mai tragice consecinţe asupra mea.

Se părea că o parte din teroarea pe care o simţisem dispăruse, fiind înlocuită cu un curaj imprevizibil. Probabil că rugăciunile mele de noaptea din ultimul timp au reuşit să mă reconforteze şi să-mi dea noi puteri.

Puteri, nu speranţe. Nu-mi făceam nici o iluzie asupra viitorului.