Politrucul Iţicovici Marina

Iar se deschide uşa şi iar apar gardienii împreună cu Ţurcanu. Citesc o listă pe care apare şi numele meu şi suntem conduşi într-o cameră alăturată.

în cameră -o masă lungă, câteva laviţe şi pe masă erau înşiruite coli de hârtie albă, peniţe şi cerneală.

-Să scrieţi totul ! tună Ţurcanu. . . Bandiţilor ! Absolut tot ce n-aţi spus la securitate.

Vedeţi că vine domnul locotenent politic Marina. Să nu cumva să faceţi vreo figură , că vă întoarceţi voi în cameră şi va fi vai de oasele voastre !

Ţurcanu iese şi în următorul moment intră un domn în civil, elegant, şi care ne salută foarte politicos -culmea-prefăcându-se că nu vede toate vânătăile şi rănile pe care le purtam. Ni se adresează :

-Sunt locotenentul politic Marina. Mi s-a adus la cunoştinţă că dumneavoastră v-aţi hotărât să o rupeţi cu trecutul, pentru care vă felicit din inimă.

întrucât mi s-a spus că v-au mai rămas lucruri nedeclarate, aveţi la dispoziţie hârtie, peniţe, cerneală şi timp la discreţie. Nu vă forţează nimeni...

Câtă perfidie strigătoare la cer ! De parcă noi, cei schingiuiţi şi care de-abia reuşeam să stăm pe scaun, am fi fost atât de naivi încât să nu credem că el era la curent cu toată tragedia care se consumase.

Am aflat mai târziu că acest individ -Marina- era un evreu de prin părţile Maramureşului, ale Maramureşului meu drag. Am aflat abia după revoluţie numele său întreg : Iţicovici Marina.

Mă îmbărbătam la gândul că -totuşi- în munţii Maramureşului erau câţiva dintre noi care reuşiseră să scape de la arestare şi dintre care unul . . ., -şi nu oricare ! -Lică Popşa- căzuse în luptă cu securitatea. . . Ei însă erau acolo în munţi. în mod sigur că nu-şi puteau imagina ce se întâmplă cu noi aici.

Văzându-mă cu foaie albă de hârtie în faţă, zdrobit fără putinţă de rezistenţă, m-am întrebat: Ce mă fac ?

De revoltat îmi era imposibil să mă revolt în halul în care eram. Mi-a venit în gând să scriu ceea ce n-a figurat în ancheta mea de la securitate, dar am aflat mai târziu . . .că datorită altor declaraţii, doi dintre prietenii mei nedeclaraţi fuseseră arestaţi. Asa că recunoscusem în acea declaraţie că i-am cunoscut şi că n-am voit să declar la anchetă.

Într-un târziu am fost scoşi şi duşi înapoi în camera 4 Spital, unde ne aşteptau aceleaşi scene îngrozitoare şi ameninţarea lui Ţurcanu, că dacă n-am spus tot, vai de noi va fi.

Îmi băteau ciocane în cap de parcă să-1 spargă. Presimţeam deja ceea ce urma să se întâmple.

La întoarcerea de la locotenentul politic, Ţurcanu ne întâmpină cu :

-Măi, bandiţilor, sunt sigur că nu aţi spus tot şi am să vă demasc eu pe voi şi atunci veţi vedea că ce a fost până acum n-a fost nimic.

Rămâneţi în poziţie de nemişcat ! N-aveşi voie să mişcaţi un deget! Nu vorbiţi decât în momentul în care o să spuneţi complet ceea ce n-aţi declarat până acum. !

Se formase un comitet de torţionari care ne supavegheau îndeaproape şi nu se sfiau să ne lovească în cele mai sensibile locuri ori de câte ori treceau prin faţa noastră. Eram terorizaţi.

Ce să le spunem ? Ce anume pot afla ei de la alţii ajunşi în situaţie similară ? . ..

Bănuiam -şi aşa ni s-a spus- că aceste violenţe au fost declanşate şi în alte camere, precum şi în alte închisori şi că toată ţara este supusă violenţei demascării forţelor care se opun regimului comunist.

Începusem să cred asta şi acest gând mă chinuia la fel de tare ca loviturile care cădeau mereu, mereu . . .

Ne mutăm în altă cameră

Pe la începutul lui ianuarie 1950 vine un gardian cu o listă întocmită împreună cu Ţurcanu -după nu ştiu ce criterii- şi ne trezim la parter. Acolo suntem aranjaţi noi cei izolaţi (cei ce n-am trecut de partea reeducării eram numiţi izolaţii). Dormeam pe ciment. N-aveam nici prici, nici pat.

Şirul izolaţilor începea cu mine, urmând apoi Bogdanovici, Apăvăloaie, Moroianu, Gicu Mătase . . . Nu-i mai reţin pe ceilalţi. Pentru restul camerei era -pare-mi-se-un prici şi apoi, în capăt, paturi unde -de bună seamă-sălăşluia comitetul.

Aici Ţurcanu a numit un comitet din care mi-i amintesc pe Sobolevschi, Virgil Bordeianu, Caziuc . ..

Când ne-am întins jos pe ciment era deja ora stingerii. Culmea ! Am simţit cimentul cald. Nedumerirea mea mi-a citit-o Bogdanovici care era alături şi care mi-a şoptit arătându-mi: Dedesubt e centrala termică. De-ar fi ştiut comitetul, sigur că ne-ar fi schimbat imediat.

Programul era acelaşi ca şi la camera 4 Spital. în timpul zilei bătăi sau poziţia fixă în care trebuia să ne notăm pe câte o bucăţică de săpun ce mai aveam de declarat. Pe urmă, în timp ce reeducaţii erau ocupaţi cu citirea din cărţi de propagandă comunistă sau cu cântatul marşurilor revoluţionare comuniste, de noi ceilalţi se ocupa câte un delegat din partea comitetului.

Ţin minte că în colţul în care eram eu era ca propagandist unul din studenţii moldoveni, pe nume Caziuc. începuse să ne explice ce este dialectica marxistă ţi din istoria P.C.R.

Interesant este faptul că, deşi dovedise mult zel în bătăi, Caziuc -acum abia, după impresia creată- încerca o înţelegere tacită.

Naivitatea mea mi-a lăsat această impresie sau, poate, era reală.

Tot astfel de scânteieri de omenie observam şi la Virgil Bordeianu la care am fost pentru dădăceală , după ce celelalte eşaloane nu reuşiseră să mă lămurească.

Eu, mărturisindu-mi sincer credinţa, nu m-a brutalizat, lăsându-mi impresia că este o cale de dialog. Da, dar în cameră se petreceau lucruri crâncene.

Vine Costache Oprişan

Într-o bună zi vine Ţurcanu şi ne anunţă că va fi adus în cameră Costache Oprişan -şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară-.

-Voi, bandijilor, -ni se adresează nouă celor izolaţi-să nu scoateţi o vorbă şi să vă ascundeţi feţele să nu vi se vadă vânătăile, că altminteri o păţiţi mai rău ca înainte !

După care dăduse dispoziţii în şoaptă comitetului respectiv şi celorlalţi din cealaltă parte a camerei.

Mă îngrozisem la gândul a ceea ce ştiam că va urma.

Într-adevăr, nu peste mult timp uşa se deschide, iar gardianul împinge înăuntru un bărbat puţin mai în vârstă decât noi, cu nişte ochi mari ce exprimau un gen de nedumerire şi -desigur- teamă de necunoscut.

De cum a intrat în cameră l-au înconjurat o serie de reeducaţi -probabil din cunoscuţii dinainte- şi care, făcând pe oamenii de rezistenţă curajoşi, au început să-1 întrebe fel defel, prefăcându-se că e în admiraţia lor :

Costache Oprişan simţea că ceva nu-i în regulă. Nu ştiu ce le răspundea, dar îşi mişca mereu capul în toate părţile , căutând să desluşească ce se întâmplă.

Vizibilitatea din partea noastră era oprită de către nişte grupuri de reeducaţi...

Nu a durat mult această stare de espectativă, că la un semnal, cu un urlet ce aducea cu urletul fiarelor din pădure, au năvălit cu toţii asupra lui.

Călcat în picioare, lovit din toate părţile, în scurt timp şi-a pierdut cunoştinţa. Dar loviturile n-au încetat. Până la urmă a fost întins pe un prici şi cu nişte curele (de unde or fi apărut curelele ?) a fost luat sistematic din cap până la picioare şi de la picioare până la cap.

Când obosea o echipă de torţionari, se schimba cu alta. Cred că a durat acest supliciu ore întregi.

S-au aruncat multe gamele cu apă peste el ca să-1 trezească şi să-i urle în urechi:

-Noi, tinerii reeducaţi, cei care înainte am fost sub comanda ta, te vom distruge. Tu eşti vinovat de soarta noastră, iar noi vom smulge de la tine tot ce ştii, tot ce n-ai declarat la securitate...

Nu mai ştiu câte zile a durat acest supliciu, îmi amintesc doar când, după o perioadă în care n-a mai fost lovit, a fost întrebat (nu mai ştiu de cine, de Ţurcanu ? de Sobolevschi ?):

-Ce părere ai, măi banditule, despre noi, foştii tăi subalterni ? La care după o mică pauză -exprimându-se greu- Oprişan răspunde :

-Fac o asemănare cu judecătorii din Australia veche, care au fost selecţionaţi din rândurile foştilor infractori.

Am apreciat atunci acest răspuns ca fiind pe măsura atât a inteligen]ei sale, cât şi a circumstanţelor deosebite în care se afla.

Chinurile au continuat, înscriindu-se însă în normalul ce caracteriza această perioadă.

A început şi Oprişan să fie dus la Ţurcanu să-şi facă demascarea. Nu ştiu ce anume o fi spus.

In sfârşit, ne-a văzut şi pe noi ceilalţi izolaţi care purtam pe noi însemnele umanismului comunist şi probabil gândul că nu este singur să-i fi adus o cât de mică consolare.

Activitatea de dimineaţă

Dimineţile erau îngrozitoare.

Eram treziţi brusc de sarabanda grilajelor lovite de către gardieni precum şi de urletele plantoanelor.

Dacă seara adormeam frânţi de chinuri şi de oboseală cu gândurile ameţite şi ele, dimineaţa, când ne trezeau brusc şi luam contact cu groaznicul situaţiei ce ne înconjura, disperarea nu cunoştea margini.

Tot fără margini era şi timpul, care pentru noi nu se mai măsura nici în ceasuri, nici în zile, a căror denumire am pierdut-o.

Nu mai ştiam dacă-i duminică sau luni. . .

Nici în ani nu se mai măsura nimic.

Simţeam cum nimeni, nicăieri în lume, nu se mişcă pentru noi, ci eram aruncaţi.. .neputând nici muri.

Eram aruncaţi în deznădejdea veşniciei cea fără de nădejde.

Gioga Parizianu

Într-o zi, Ţurcanu ne anunţă din nou :

-Măi bandiţilor, vedeţi că vă aduc aici pe unul din vitejii voştri legionari. Un macedonean verde. Să nu cumva să suflaţi o vorbă despre ce se întâmplă aici!

Peste puţin timp se deschide uşa şi apare gardianul însoţind un deţinut mai scund, dar bine legat, cu nişte ochi vii şi întrebători. Auzisem o şoaptă în jur : E Gioga Parizianu.

Gioga era cu adevărat un tânăr despre care se vorbea cu multă simpatie, fiind de felul lui o fiinţă veselă şi de mare rezistenţă.

Mai auzisem că fusese implicat într-o acţiune la Bacău (dacă nu mă înşel) unde unitatea din care făcea parte neavând arme decât un singur pistol se gândiseră să le procure de la soldaţii ruşi care împânziseră oraşul.

Era prin 1945-1946, ori trupele ruseşti le găseai pretutindeni în ţară. Probabil acesta era motivul pentru care Ţurcanu voia să afle din gura lui cum s-a desfăşurat această acţiune şi cine a fost implicat.

Scenariul s-a repetat la fel.

Gioga a fost înconjurat imediat de foştii săi prieteni, acum reeducaţi, şi care îi puneau fel de fel de întrebări, făcându-1 să creadă că în cameră este o atmosferă frumoasă, legionară.

Procedaseră în aşa fel ca în momentul ofensivei asupra lui să fie cât mai zguduitor.

La un semnal, toţi aceşti prieteni au sărit asupra lui cu bocanci, pumni şi obiecte contondente ce mai aveau la îndemână.

-Măi banditule, crezi că noi am rămas bandiţi ca tine? Noi he-am trezit la realitate. Şi dăi, şi dăi... îl băteau cu schimbul. Cum oboseau unii, începeau alţii.

Într-un târziu soseşte gardianul care-1 introdusese în cameră aducându-i bocceaua cu te miri ce haine din celula din care venise.

Când 1-a văzut pe Gioga , încremenise. Era o masă diformă de carne aproape imposibil de recunoscut. îl desfiguraseră în bătăi.

-Ieşiţi imediat afară din cameră fără să spuneţi nici un cuvânt! porunci gardianul.

Ce o fi fost în sufletul acestor gardieni, care ştiau tot ce se întâmplă, care participaseră şi ei la început la acest masacru, iar acum supravegheau prin vizete la tot ce se petrece în cameră ?

Aveau şi ei familii. Când plecau seara la terminarea programului -ajunşi acasă- puteau ei să-şi îmbrăţişeze soţiile, copiii ? Putea exista pentru ei şi o altă viaţă pe care noi nici n-o puteam concepe ? Şi atâtea altele . . . Erau întrebări la care nu găseam răspuns.

După multe zile de tortură, Gioga a început să vorbească.

A povestit cum împreună cu alţi prieteni şi înarmat cu pistolul pe care-1 avea, au aşteptat la un loc mai potrivit ca să apară un soldat rus înarmat. A apărut şi soldatul cu pistolul mitralieră pe spate.

El, făcându-şi curaj, cu inima în dinţi, a tras un foc de pistol asupra rusului. Ecoul zgomotului produs de armă a lifcjst atât de mare încât, speriindu-se, a rupt-o la fugă, uitând ade pistolul mitralieră al rusului.

Spunea acum că nu-i sigur dacă 1-a nimerit pe rus. I s-a părut că soldatul s-a aplecat în momentul când a tras asupra lui. Putea să se plece ca să se ferească de glonţ ?

Cert este că după un timp, după ce i-a trecut spaima, i s-a părut că a făcut un gest temerar şi povestea altora cu mult orgoliu despre fapta lui. Se vorbea cu multă admiraţie -în special în rândul macedonenilor- despre Gioga Parizianu.

A intrat şi el în rândul nostru, al izolaţilor, supunându-se aceluiaşi regim şi timpului care încremeneşte acolo la Piteşti.