Se apropie Crăciunul

Încercam să ne amintim colindele, atât pentru a ne mângâia sufletele, cât şi pentru a intra -cât de cât- în atmosfera sărbătorească a Naşterii Pruncului Iisus pe care o aşteptam ca pe o minune.

Mai erau vreo 2-3 săptămâni, când şi-a făcut apariţia grupul Nuti Pătrăşcanu, Burculeţ, Cori Gherman, etc ... şi care aduceau cu dânşii un fel de prospeţime. Burculeţ -în special- , fiu de profesor universitar-medic, avea un aer vesel, mai neastâmpărat.

Nu presimţeam nimic din ceea ce ar putea să se întâmple. Induram un regim de temniţă grea, dar ne mândream să-1 putem înfrunta.

Acum, când după atâţia zeci de ani încerc să-mi aduc aminte numele prietenilor, acelor cu care am împărţit şi împărtăşit închisoarea, aproape că nu reuşesc.

Dar ce să mă mir ? Când numai la doi ani de la furtuna de la Piteşti -la Baia-Sprie fiind- se apropie de mine un tânăr care mă întâmpină cu bucurie :

-Aurel, ce mai faci ?

Tânărul, văzând că nu reacţionez la paritate (efectiv nu-1 recunoşteam) îmi zise :

-Nu-ţi mai aminteşti din noaptea Piteştiului însângerat ?

Mă uit la el cu ochi mari şi tot nu puteam să-mi amintesc. Atunci îmi spuse :

-Gojinschi.

Ca o străfulgerare din adâncul unui abis ... pe undeva pe unde -la început- nu-1 mai puteam localiza în timp, îi refac imaginea.

Eram împreună în acel infern şi de atunci nu mi-1 mai aminteam.

Ce zdruncinare puternică ne-a zguduit!

Într-adevăr, o vreme refuzam să-mi amintesc. Mi-era groază de revenirea imaginilor cât -mai ales- a stărilor sufleteşti de atunci.

Acum, peste timp, amintirile se refac greu. Uneori ceţos, alteori ca o pată neagră ce stăruie.

Îmi amintesc însă în mod cert că la camera 4 Spital nu la data de 6 decembrie 1949 a început urgia -aşa după cum afirmă unii care relatează despre evenimente.

Eu eram acolo la 6 decembrie 1949 (la camera 4 Spital).

Marele cutremur s-a produs la 25 decembrie 1949.

Într-adevăr, la 6 decembrie -dar în anul 1950- a fost o nouă şi puternică dezlănţuire a urgiei care -de altfel- nu încetase după ziua de Crăciun 1949, fapt care probabil determină această confuzie nesemnificativă.

Cum ne apropiem de Crăciun -într-una din zile-vine gardianul cu o listă şi citeşte o serie de nume, printre care o parte din bunii mei prieteni, spunându-le să-şi facă bagajul.

Realizam că cei care se dăduseră elevi la intrarea în închisoarea Piteşti (erau elevi la şcoala de subingineri Baia-Mare) plecau spre Târgşor. Nu şi-au putut nici ei imagina la ora aceea de ce anume scăpaseră, mai ales că erau toţi în tabăra noastră a rezistenţilor.

În timpul încrâncenărilor de mai târziu, se mai auzea câte un torţionar căutându-i şi blestemându-i, cum de au scăpat.

Într-adevăr, la intrarea în închisoarea Piteşti puteai să declari cum voiai şi erai consemnat ca atare.

Mi se sugerase şi mie de către prietenii mei , aflându-se că la Târgşor este un regim mai blând, să mă dau drept elev.

Refuzasem cu îndârjire această propunere. De când doream să fiu cu studenţii, cu floarea tinereţii acestui neam.

Peste ani îmi este greu să gândesc ce s-ar fi întâmplat în cealaltă alternativă. Dar sunt sigur că acesta a fost drumul meu, drum pe care dinainte mi-1 alesesem şi care, cu toate dezastrele prin care a trebuit să trec, era singurul meu drum.

Îmi zic : Dumnezeu mi l-a ales !

Mâine e Crăciunul

Noii veniţi -Cori Gherman, Nuti Pătrăşcanu, Burculeţ, Anghelescu, etc . . . - erau foarte activi în rândurile noastre.

Adevărul e că ne simţeam bine în preajma lor. Ei veneau cu ştiri proaspete, încurajatoare şi ne solicitau mereu să le povestim din lupta noastră anterioară, despre anchetele de la securitate, etc ...

Nu am putut realiza atunci -decât mult mai târziu-faptul că tabăra reeducaţilor nu putea obţine nici un fel de informaţie de la noi, întrucât ne-am detaşat net de aceştia. Astfel a fost necesară introducerea acestui grup care, prin încrederea ce ne-o inspirau, au reuşit să ne descoase fir cu fir.

Eram foarte naivi. Dar cum puteam fi altfel ? Nu-şi putea nimeni imagina toate mârşăviile comunismului.

Şi aşa zilele şi nopţile treceau cu greu, când tăcute sau în rugăciune, când prin depanare de amintiri sau făurire de idealuri, căutând a ne ridica deasupra condiţiilor fizice din ce în ce mai grele.

Se apropia Crăciunul.

Ne aminteam împreună obiceiurile de pe locurile fiecăruia şi începurăm să fredonăm colindele.

Suntem în ajunul Crăciunului puţin mai înseninaţi de sărbătoarea care bătea la uşă spre a ne anunţa vestea Naşterii Pruncului Iisus.

Învăţasem pe de rost < O, brad frumos > în varianta de închisoare de Radu Gyr -colid atât de frumos şi atât de trist- Sărbătoarea voiam să o întâmpinăm cu bucurie, dar şi cu îndârjire mai mare în lupta pe care am pornit-o.

Burculeţ ne anunţă cu zâmbetul lui pe care-1 afişa aproape tot timpul :

- Mâine vă sorcovim .

Nu cunoşteam povestea cu sorcova. Pe la noi prin Ardeal nu era obiceiul acesta. Gândisem că ei, prietenii lui Burculeţ, au improvizat ceva în acest gen spre a ne introduce în obiceiurile din acea parte a ţării. . .

*

Cu câteva zile înainte de Crăciun se deschide uşa şi intră în cameră un deţinut mai robust decât noi care era cunoscut de moldoveni. Acesta este Ţurcanu, zise unul din preajmă, promotor al reeducării împreună cu Bogdanovici. Am mai auzit că între Ţurcanu şi Bogdanovici s-au ivit disensiuni în privinţa modului în care să se facă reeducarea.

Bogdanovici era considerat mai mult un om al formelor, pe când Ţurcanu susţinea că numai prin fapte deţinuţii pot să dea dovadă că într-adevăr s-au reeducat, ca astfel să fie puşi în libertate, unde să ducă mai departe lupta lor de convingere a populaţiei în idealurile comuniste.

Toate acestea mi se păreau nişte aberaţii cărora nu le-am dat nici o importanţă.

Intrat în cameră, Ţurcanu a fost întâmpinat de îndată de Bogdanovici, de Popa Ţanu, Sobolevschi şi alţii. . . Apoi s-au retras în partea camerei unde erau reeducaţii şi-au început cu şuşotelile.

In acea parte a camerei sosirea lui Ţurcanu a produs un reviriment.

Spre seară s-a făcut ape! la noi să ne mai strângem -dacă putem- că mai era necesar de încă un loc pentru Ţurcanu . . . Ţurcanu, cu un fel de orgoliu dispreţuitor, a zis că va dormi pe o laviţă (bancă) ce se găsea în cameră.

A doua zi Popa Ţanu (pare-mi-se) cere un moment de ascultare întregii camere .

După o introducere plină de maniere elegante şi cu o politeţe mai mult decât exagerată, adresându-se nouă celor din partea opusă ne anunţă (de parcă noi n-am fi ştiut) că ei sunt un grup care s-a trezit la realitate, că s-au organizat într-o grupare care şi-a propus să lupte împotriva trecutului pentru un viitor mai luminos -viitorul comunist- şi s-a exprimat că ei sunt plini de această convingere.

Ni s-a cerut să privim adevărul în faţă şi să trecem de partea lor, dând dovezi de reeducare, pentru că numai în felul acesta vom fi eliberaţi.

Noi n-am dat nici o atenţie la tot ce s-a debitat şi ne-am văzut de treburile noastre. Nu am legat nici o discuţie în contradictoriu. Nu aveam ce discuta.

Ziua de Crăciun

Noaptea de Crăciun -respectiv cea dinspre ziua de Crăciun- răsuna de colinde, de clopoţei şi de vocile colindătorilor (din oraşul Piteşti) a trecut cu greu. Trăiam în aceeaşi atmosferă de supraînghesuială în care, pe de-o parte erai obligat să stai culcat, iar pe de altă parte nu puteai să stai nici pe spate, nici în altă poziţie comodă, fiind atât de înghesuiţi, încât ne auzeam respiraţia şi se amestecau transpiraţiile.

Sarabanda vergelelor metalice lovite într-un anumit fel de gardieni anunţa deşteptarea în ziua de Crăciun.

Nu-mi amintesc dacă aveam posibilitatea de a ne spăla cât de cât mâinile şi faţa, întrucât chiuveta din cele două WC-uri era mai mult iluzorie pentru noi cei aproximativ 100 de oameni.

Am respirat cât de cât uşuraţi când am început să ne mişcăm şi să ne spunem în gând rugăciunea.

Recitam rozarul în fiecare zi şi noapte, în orice moment posibil.

In sfârşit sosi şi terciul (sau apa colorată) din ziua de Crăciun 1949 ...

Am început să ne strângem mâinile unii altora cu urările cuvenite acestei datini şi culmea, observam cum din rândurile reeducaţilor se strecurau din ce în ce mai mulţi.

Ce gest fratern ! mi-am zis ... Uite că până şi reeducaţii simt nevoia ambianţei frăţeşti în această zi a bucuriei -cum se mai numeşte ziua de Crăciun-.

Deodată -brusc- un semnal, un strigăt şi sunt lovit fără să apuc să văd de cine peste ochi, în cap, în burtă, . . . parcă s-ar fi prăvălit cerul în jurul meu. Gemete, urlete .. . Văd cum unii cad la pământ. Simt cum cad şi eu şi nu mai ştiu nimic.

Într-un târziu mă trezesc cu mâna lui Silviu Murgu pe frunte -şi el plin de sânge- realizând că suntem mai mulţi îngrămădiţi sub priciul de la camera 4 Spital.

Ce s-a întâmplat ? Nu puteam realiza. Simţeam cum sunt tras de picioare în urlete :

-Ieşiţi afară, bandiţilor ! La lumină, să fiţi văzuţi !

Suntem scoşi de sub prici toţi cei bătuţi, iar în cameră, la lumina zilei, gardienii cu bâte în mână se uitau la noi. Printre ei îi recunosc pe Ţurcanu, Sobolevschi, Popa Ţanu şi mulţi alţii...

Culmea ! Iată şi figurile lui Cori Gherman, Nuti Pătrăşcanu, Burculeţ şi alţii pe care-i credeam că sunt alături de noi.

-Au vrut să ne omoare legionarii ! striga Ţurcanu adresându-se gardienilor. Atunci un alt râpâit de bastoane, ciomege, poate chiar răngi, lovituri de cizme s-au abătut asupra noastră.

Regizarea a fost mai mult decât puerilă, dar specifică ideologiei comuniste pentru aplicarea terorii prin orice mijloace.

Dacă scăpase vreun centimetru de pe noi neînvineţit de fraţii noştri, gardienii ne-au acoperit într-o baie de sânge.

Nu înţelegeam, nu realizam de ce se întâmplă aceste lucruri tocmai în această zi a bucuriei, a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos ?

Nu aveam cu ce să ne oblojim rănile, care rămăseseră deschise şi sângerau.

Era deja către seară. Nici vorbă de mâncare în acea zi. Dealtminteri, cine ar fi putut mânca ?

Unii dintre reeducaţi au rămas printre noi ca să ne păzească. Ceilalţi s-au strâns în partea opusă şi începuseră să cânte un marş comunist pe care îl repetau neîncetat.

-Bandiţilor .! tună vocea lui Ţurcanu. O să spuneţi tot ; o să vărsaţi din voi tot ce n-aţi spus la securitate. (Termenul întrebuinţat de Ţurcanu era acela de borât : O să borâţi tot ce aveţi în voi). Aceasta-i treaba voastră acum : să vă scormoniţi minţile. Să nu mai rămână nimic din ce ar putea periclita securitatea statului comunist.

Eram cu adevărat distruşi. Bătaia gardienilor ne-a confirmat că nu mai aveam cui -pe acest pământ- să ne adresăm. Ne-am simţit abandonaţi în mâinile acestor călăi.

Şi totuşi era ziua de Crăciun. Ziua în care S-a născut Pruncul Iisus, dar pentru noi era o Vinere Mare, Vinerea Calvarului şi a deznădejdii.

Un strop de lumină -parcă- m-a întărit un pic la gândul că Iisus pe Cruce a fost -până şi El- în deznădejde . .. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să fie . . .

O altă avalanşă de lovituri s-a năpustit asupra noastră. De data aceasta îl văd desluşit pe Cori Gherman izbindu-mă cu putere.

-Cum, şi tu ? ...

-Gura, banditule! Te cunosc bine ! Să spui tot, tot ce n-ai spus la securitate. Să nu mai rămână nimic în tine.

Se amestecau loviturile lui Ţurcanu cu ale lui Sobolevschi, Burculeţ, Nuti Pătrăşcanu ... Cu toţii loveau în nişte fiinţe rănite de moarte, neputincioase. Eram zdrobiţi şi trupeşte şi sufleteşte.

Directorul Alexandru Dumitrescu

A doua zi de Crăciun se deschide uşa brusc şi apare directorul Alexandru Dumitrescu încruntat şi cu un ciomag în mână.

Ţurcanu raportează că legionarii au sărit la reeducaţi ca să-i omoare, deoarece vor să se reeduce !

-Care-s bandi]ii ăia care nu vor reeducarea ? Care-s şefii lor ?

Agresaţii au fost 20. Cu toţii eram şefi de grupuri legionare. Agresorii de două-trei ori mai mulţi. Restul s-au retras îngroziţi în fundul camerei.

Atunci Ţurcanu începu să strige câte un nume :

-Banditul cutare ! Ieşi în faţă !

De abia târându-se, bunii mei camarazi ieşeau în faţă. Regret din suflet că nu-mi amintesc nici un nume al scumpilor mei prieteni. Dar nu pot uita clipa când Ţurcanu a tunat numele meu.

Eram în total 5-7 inşi (nu mai ştiu exact). Eu am fost strigat ultimul. Aceştia eram instigatorii.

Directorul Dumitrescu a început să ne lovească cu ciomagul plin de furie, luându-ne pe rând unul câte unul.

Reţin că atunci când a ajuns la mine, m-a întrebat cum mă cheamă. Am observat că atunci când m-a privit, figura lui era îngrozită. Cred că eram desfigurat complet, că nu m-a lovit.

A mai spus câteva cuvinte pe care nu le mai reţin exact. Oricum, erau în legătură cu ceea ce nu se spusese la ancheta de la securitate, deci, ăsta era scopul lor primordial la ora respectivă : depistarea tuturor celor ce au mai rămas în libertate.

Oportuniştii

A mai trecut o noapte în gemete, dureri şi răni ce trebuiau oblojite şi nu era cu ce.

Am fost zdrobiţi în pumni şi picioare de la cine nu te-ai fi aşteptat.

Mare mi-a fost mirarea când l-am văzut în mijlocul nostru pe Bogdanovici, însângerat şi el din cap până-n picioare, precum şi alţii din tabăra adversă etichetaţi ca oportunişti nesinceri care au vrut să ducă în eroare partidul.