Marea surpriză

Era toamnă. Se răcise vremea căci era 14 octombrie 1957 -ziua Cuvioasei Parascheva.

Cam pe la ora 10.00 intră în cameră un plutonier cu un dosar şi întreabă :

-Care-i Vişovan Aurel ?

Tresar puţin emoţionat deoarece nu prea aveam situaţii plăcute atunci când eram căutat.

Răspund prezent. Plutonierul îmi spune să mă apropii.

Mi se iau toate datele de stare civilă şi penitenciară , care sunt comparate cu o fişă pe care o avea la dosar. După ce toată această verificare fu terminată, plutonierul îmi comunică:

-În conformitate cu -nu ştiu ce reglementare juridică- avându-se în vedere perioada de muncă prestată la Gherla si Baia Sprie, raportată la pedeapsa de 10 ani, pe care o executam atunci, am intrat în condiţional. Adică

beneficiez de 9 luni reducere de pedeapsă şi urmează să fiu pus în libertate. Mă pune să semnez şi plutonierul pleacă.

Nu pot să exprim sentimentul pe care-1 încercam. Era un lucru pe care nu-1 aşteptam şi nu credeam -în ruptul capului- că ar fi posibil.

Ştiam că la expirarea pedepsei erai trimis la domiciliu obligatoriu. Aşa că am început să râd , neacordând şanse acestui anunţ.

Gândindu-mă -însă- că e ziua Sfintei Parascheva, iar mama era tocmai Paraschiva, ceva-ceva s-a modificat în această privinţă. Consideram că ar putea fi un semn ceresc... Dar, până la urmă, lucrurile le-am lăsat să treacă tot ca până atunci fără să-mi fac iluzii.

Faptul, însă, că eu eram la Jilava, închisoare cu regim de trecere, şi nu la Aiud cu un regim strict, mai ales pentru legionari, mă făcea ca din când în când să mă mai gândesc şi la ce urmează.

Iată ce a urmat:

Pe data de 6 noiembrie 1957 mi se spune să-mi fac bagajul şi să-1 urmez pe gardian.

Sunt condus la grefa penitenciarului unde mi se iau toate datele. Sunt comparate cu cele de pe registrul lor şi mi se spune că mâine, 7 noiembrie 1957, voi fi pus în libertate. Formalităţile le fac acum pe data de 6 noiembrie, pe 7 noiembrie fiind sărbătoare.

Mi se înmânează biletul de eliberare cu data de 7 noiembrie, primesc 66 lei bani de tren până la Sighet, un pacheţel cu hrană rece şi mi se spune ca nu cumva să spun de unde vin.

După aceasta sunt condus într-o cameră cu multe paturi goale, dar unde mai găsesc un tânăr cu numele MOLDOVAN. Noul meu ortac de cameră îmi spune că avusese un an condamnare în legătură cu revoluţia din Ungaria. Expirându-i pedeapsa, aştepta ca a doua zi să fie pus în libertate.

Eu tot nu aveam încredere în această eliberare, mai ales că auzisem de atâtea farse pe care le făceau aceşti "domni" comunişti unora, special pentru a le zdrobi şi mai tare sistemul nervos.

Astfel, de exemplu, doctorului Brancovici (un nume în radiologie) i se spune că va fi eliberat. I se simulează formele de eliberare... A ajuns până la poarta din afară cuprins de bucuria eliberării. După ce a călcat pe pământul liber, a fost întors şi reintrodus în celulă.

Este de imaginat ce prăbuşire interioară se poate întâmpla în acest caz.

Eu? Ce ironie ! Mi-am zis : dacă-mi fac şi mie una ca asta, arunc cei 66 lei la tinetă. Asta da răzbunare !

Aşa că a doua zi -7 noiembrie- la ora şapte ne-am îndreptat cu gardianul spre prima poartă unde s-a înscris ceva într-un registru. Când am ajuns la poarta a doua gardianul ne întreabă dacă cunoaştem Bucureştiul...

Ne explică să mergem pe jos până dăm de linia de tramvai. Ne-a întrebat dacă avem bani de tramvai. Am răspuns că nu avem decât banii de tren. Gardianul a tăcut o clipă apoi ne-a zis : Nu-i nimic, spuneţi casierului că veniţi de la Jilava -fiţi siguri că n-o să vă ia bani.

Am zâmbit în sinea mea de contradicţiile indicaţiilor primite la grefa faţă de cele primite la poarta de ieşire.

Astfel am făcut primul pas în afara porţii închisorii.

De la Bucureşti la Sighetul Marmaţiei

Am privit înapoi să văd dacă nu cumva aleargă cineva în urma noastră ca să ne întoarcă.

Nu alerga nimeni.

Împreună cu Moldovan mergeam la pas tăcuţi spre tramvai. Avem un sentiment ciudat de a nu se fi întâmplat un lucru extraordinar. Aceasta -poate- şi datorită faptului că după atâta vreme se estompase chiar şi bucuria.

Nu mă puteam bucura suficient. Şi apoi nu ştiam dacă mai am pe cineva acasă. Dacă mai trăieşte mama şi sora mea.

Am urcat în tramvai şi ni s-a cerut taxa. N-avem... Venim de la Jilava. Asta se putea vedea bine pe feţele noastre. Casiera n-a zis nimic, înţelegându-ne.

Ceea ce m-a surprins cu totul în mod deosebit, a fost când am auzit primul glas de femeie. Mi s-a părut atât de stranie, aproape ireală vocea aceea subţire şi melodioasă....D-apoi când am văzut primii copii, aceşti oameni în miniatură de care uitasem demult-demult.

Am ajuns la Biserica de lângă Palat, unde am intrat să ne închinăm şi să mulţumim lui Dumnezeu că totuşi se pare că suntem liberi.

Aici m-am despărşit de prietenul Moldovan care mi-a dat indicaţii cum să ajung la gară.

M-am urcat într-un alt tramvai cu direcţia gară. De data asta nu mi-a mers chiar ca înainte. Când am zis că vin de la Jilava şi nu am bani, mi s-a răspuns pe un ton cam apăsat (o fi fost comunist) că ei n-au dispoziţii să ducă gratuit pe cei de la Jilava. Dar nici nu m-a dat jos din tramvai.

Ajuns la Gara de Nord pe care o vedeam pentru prima dată şi mă îndrept direct spre casa de bilete de unde cer un bilet pentru Sighet...

Eram obosit şi -culmea- blazat. Nu radiam de bucurie. Mergeam în necunoscut. Simţeam imperios nevoia să mă odihnesc.

Mă îndrept spre sala de aşteptare. Vreau să intru, dar un cetăţean postat în uşă îmi cere biletul de peron. N-aveam aşa ceva. Mi s-a spus că nu pot să intru fără bilet de peron, dar dacă sunt băiat deştept... Ce voia să spună respectivul ?

M-am dumirit puţin mai târziu că aşteaptă bani. I-am spus că vin de la Jilava, dar pe ăsta nu-1 interesa acest lucru...

Cu un sentiment de dezgust mă îndepărtez de sala de aşteptare şi văzând un gardian, mă îndrept spre el şi-i spun că vin de la Jilava, sunt bolnav şi trebuie să mă odihnesc, iar tren nu am decât diseară.

Omul a fost înţelegător şi m-a îndreptat spre punctul de Cruce Roşie din gară.

Acolo o asistentă m-a introdus într-o cameră cu mai multe paturi şi mi-a oferit un pat pe care m-am întins imediat

Eram atât de blazat încât aproape nu mai făceam diferenţa între patul acesta şi cel de la Jilava, nici faptul că văd cum oamenii se mişcă liberi, nici măcar faptul că pot să ies din cameră şi să merg la tren.

Seara mă urc în tren şi mă aşez într-un compartiment cu alţi oameni.

Deşi se putea vedea vădit -pe mine- că vin de undeva de pe alte tărâmuri, nu m-a luat nimeni în seamă să mă întrebe de unde vin. Dar nici eu nu i-am luat în seamă,

Asist la discuţii anoste, stereotipe, după care am adormit. Adorm cu gândul pe cine voi găsi acasă.

Era un drum lung şi plictisitor. Parcă de când lumea eram pe tren. Am mai făcut şi o întrerupere de mai multe ore în Beclean.

La Sighet ajung în noaptea următoare cam pe la 1 sau 2.

Mă dau jos din tren, văd gara care nu ştiu dacă mai semăna cu cea lăsată în urmă cu vreo 10 ani.

Zăresc o cişmea. Mă duc să mă spăl pe faţă, pe ochi, ca să mă trezesc mai bine, am ajuns -doar- în oraşul meu.

Ce puteam face la ora 2 noaptea ?

Să mă duc acasă ?... Aş fi mers în necunoscut. Iar dacă găseam pe cineva la miez de noapte s-ar fi speriat de mine. Aşa că mai bine m-am întins pe o bancă în sala de aşteptare şi am dormit până dimineaţa. În zori m-am trezit, m-am primenit din nou cu apă rece de la cişmea şi am luat-o încet pe drum spre casă.

M-am gândit că totuşi ar fi bine să aflu ceva despre ai mei înainte de a sosi acasă.

Cunoşteam o familie care bănuiam că locuieşte tot acolo şi aceasta era tocmai în calea mea...

Bat la poartă. Vine un domn bătrân, dar cunoscut. Când îi spun cine sunt, tresare de bucurie şi mă îmbrăţişează. Astfel aflu că mama şi sora mea trăiau.

Când ajung aproape de casă întâlnesc două doamne care veneau în sens invers - spre oraş.

Una din ele mi se pare a fi sora mea Viorica.

Persoana respectivă mă priveşte mai atent şi dintr-odată aud un strigăt: Aurel!

Era Viorica ce căzu în braţele mele îmbrăţişându-mă. Urmează întrebările şi incredibilul nepotolit, după care sora mea, adresându-se celeilalte cu care venise, o roagă să meargă la birou unde lucra Viorica să spună că fratele ei Aurel s-a eliberat şi se întoarce cu el acasă.

Nu mai ştiu ce am putut vorbi cu Viorica până acasă. Cert este că i-am spus să o pregătească pe mama pentru a nu face un şoc de bucurie.

Lucrurile însă s-au precipitat rapid. Ajuns în faţa porţii, mama fiind în curte, Viorica intră si-i spune :

-Mamă, a venit un om cu veşti de la Aurel.

Mama s-a repezit la poartă şi când a dat cu ochii de mine era să se prăbuşească într-un hohot de plâns. Ara prins-o în braţe şi ea a continuat să plângă privindu-mă şi îmbrăţişându-mă.

De unde aveam să ştiu că numai peste două săptămâni, însoţit de doi gardieni voi face drumul înapoi ?

Întâi domiciliu obligatoriu pe Bărăgan, apoi lagăr la 9 Culme, apoi securitatea de la Baia Mare, din nou condamnat la 25 de ani muncă silnică şi iarăşi la Aiud până în anul 1964.

SFÂRŞITUL PRIMEI PĂR ŢI

01 septembrie 1997