Plecare dubioasă din Aiud

Într-o zi se deschide uşa, intră gardianul zicând : -Vişovan, fa-ţi bagajul şi urmează-mă.

În această atmosferă tensionată de după împuşcarea lui Teicuţu, cu anchete, punere în lanţuri, trimiteri la alte închisori.... nu mi-a fost chiar la îndemână de ce se întâmpla.

Cu toate că secţia noastră de bolnavi T.B.C. a fost în afara cicuitului de manifestări de revoltă în urma împuşcării lui Teicuţu, noi aflarăm mai târziu de cele întâmplate... Totuşi psihoza terorii securităţii şi în special a "Piteştiului" în care erai învinuit de te miri ce -de care tu habar nu aveai -persista.

Şi mai groaznic este ca să fii învinuit de ceva ce nu cunoşti, deoarece nu poţi să-ţi formulezi nicicum apărarea. Altceva e când eşti învinuit de ceva real. Atunci ai curajul răspunderii sau îţi formulezi refugii în cunoştinţă de cauză.

Mintea mea -deşi mult ameliorată- rămăsese totuşi bolnavă în urma Piteştiului. Reuşeam destul de eficient să mi-o menajez. De data asta -însă- urmându-1 pe gardian mă gândeam : Ce or fi vrând ?... Ce or mai fi născocit?...

Sunt introdus într-o cameră mică unde exista doar o masă şi o banchetă.

Mi-am imaginat că aici vor veni anchetatorii să mă interogheze. Oare despre ce ?

După câteva ore mi se pun ochelari negri şi sunt transportat într-un loc despre care mi-am dat seama că e gara C.F.R.

Curând aud o animaţie în rândul celor care mă transportau şi urechea surprinde o frază din discuţiile gardienilor :

... "In dubă nu există nici o carceră liberă"...

Sunt condus din nou la maşină şi de acolo la închisoare , în aceeaşi cameră din care plecasem.

Eram speriat.

De ce oare -pentru mine- trebuie să fie carceră separată în dubă ? Unde urma să fiu dus ?

Îmi trecea prin minte : Desigur la Ministerul de Interne... Oare de ce ?

Auzisem mai înainte că se încerca să se inventeze un "comandament legionar" care să fi "organizat" manifestările explozive din ziua uciderii lui Teicuţu.

Cum să se fi organizat ?... Doar manifestarea a fost explozivă la auzul împuşcăturii...!

Mintea mi se inflamase, inventând tot felul de scenarii care de care mai groaznice.

Oare se organizează un nou Piteşti ?

Totuşi, de data aceasta raţionam mai detaşat ştiind că am reuşit să mă ridic deasupra acelei groaznice situaţii. Apoi, aveam rugăciunea la îndemână. Puteam să mă rog şi să zic : "Fie, Doamne, voia Ta".

Încă de când am sosit la Aiud de la Baia Sprie, după ce m-am îmbolnăvit , fiind slăbit peste măsură, am început să am din când în când nişte crize nervoase... Erau urmările Piteştiului. Aceste crize mă duceau până la inconştienţă.

Odată cu refacerea organismului au început să se mai rărească şi acest crize.

Am primit ceva tratament şi chiar aveam la mine o sticluţă cu-te-miri-ee sedative pentru asemenea situaţii.

Rămas în cămăruţa respectivă m-am gândit să transmit prin morse unora care ar fi putut recepţiona mesajul meu.

Am spus cine sunt şi că sunt expediat în condiţii cu totul şi cu totul deosebite la o destinaţie necunoscută. Dacă voi dispare să fie anunţată familia - şi mi-am dat adresa mea.

Peste câţiva ani, tot în închisoare (dar lungă a mai fost închisoarea asta !) un camarad îmi spune că a recepţionat mesajul meu, întrebându-mă ce s-a întâmplat cu mine atunci.

Au trecut mai multe zile în acea încăpere, zile de mare. nelinişte a necunoscutului.

La un moment dat mi se spune să-mi fac bagajul.

Sunt dus în curtea închisorii unde mă aşteaptă o dubă-maşină de mare capacitate.

Mi se spune să urc în dubă. Nu mică mi-a fost surprinderea când uşile interioare erau toate deschise. Duba era complet goală. Atât compartimentul mare, cât şi cele mici. Sunt introdus într-o celulă mică, poate nici chiar jumătate cât carcera din duba-tren. Trebuie să stau într-o poziţie foarte incomodă.

Când duba s-a pus în mişcare, mi-am dat seama că sunt singurul pasager. Deci pentru mine se punea la dispoziţie o dubă atât de mare, dar înghesuit într-un spaţiu atât de strâmt.

Gândurile iar mi-au luat-o razna, închipuindu-mi cât de periculos sunt considerat. Mă îngrozeam de ce mă aştepta...

Era o căldură îngrozitoare...Simţeam că mi se face rău. Am leşinat. Când m-am trezit, eram întins la marginea şoselei, iar gardienii se uitau la mine şi mă stropeau cu apă.

Cel mai mare în grad -probabil conducătorul escortei- pe care îl chema (pare-mi-se) Petrescu era un tip înalt, negricios, cu o expresie foarte rea. Mă întreabă dacă am medicamente la mine. Ştia că sunt grav bolnav deoarece avea şi dosarul medical.

Eu, cotrobăind prin bagaj, găsesc o sticluţă cu o licoare ce am primit-o pentru potolirea crizelor mele nervoase şi speram să mă ajute...

Respectivul îmi cere sticluţa, se uită la ea, şi spre groaza mea, o sparge de asfalt. Eu aşteptam să-mi dea câteva picături ca să mă refac cât de cât.

Am fost reintrodus în dubă şi duba şi-a continuat drumul. Oare spre unde ?...Desigur spre Ministerul de Interne, deoarece numai acolo puteai fi dus cu asemenea restricţii.

La întrebarea pe care mi-o puneam -"Oare de ce ?" îmi veneau în minte cele mai teribile scenarii posibile. Ca atunci când aşteptam acea pedeapsă "deosebită" cu care mă ameninţase Ţurcanu.

Cumpănind -după ani de zile- îmi dau seama că "pedeapsa" a fost însăşi ameninţarea.

Cred că e mult mai simplu să treci printr-o greutate oricât de groaznică ar fi ea, decât să stai sub ameninţarea perpetuă a unor grozăvii pe care ţi le inventa mintea bolnavă.

Pe drum se lăsase deja seara. Puteam oarecum să
respir mai bine...

Simt că maşina se opreşte, iar după discuţiile gardienilor (pe care le puteam auzi) şi după mişcările pe care le intuiam, am realizat că bravii mei gardieni au dat de un lan de porumb şi aruncau din abundenţă ştiuleti în dubă.

De... Eram în socialism şi ţptul aparţinea tuturora.

Într-un târziu în noapte consideram că am ajuns în Bucureşti şi aşteptam să aud zgomote de maşini, de tramvaie, chiar mai puţine (fiind noapte), dar totuşi să aud, căci Ministerul de Interne se găsea în centrul Capitalei.

Spre surprinderea mea, după câteva zgomote mai deosebite a urmat iar o perioadă lungă de tăcere după care maşina stă. Mai merge câteva sute de metri şi iar stă. Din depărtare aud : Fortuf numărul unu ?... Bineeee! Postul numărul doi ?..,.

O... de-ar fi Jilava -gândeam în sinea mea- ar însemna că lucrurile nu sunt atât de precipitate şi aş avea un moment de respiro.

Când în cele din urmă duba se opri şi mi se spune să cobor, cu toţi ochelarii care-mi blocau vederea, aceştia fiindu-mi puşi destul de stângaci, observ că sunt la Jilava.

Pe cât de hidoasă era Jilava, nu pot să-mi exprim bucuria pe care am avut-o văzând această închisoare.

Faptul de a nu fi dus diresct la Ministerul de Interne -cum îmi imaginam- spre a fi anchetat pentru cine ştie ce "crime" pe care nu le făcusem, mă liniştea. Faptul de a avea un moment de respiro mă încuraja...

În sfârşit, am descoperit, sunt martor

...Mai apoi am fost introdus într-o cameră numai în chiloţi şi bocanci şi cu spaima Piteştiului în oase.

După prima impresie, m-am liniştit. In cameră erau oameni liniştiţi fără torţionari stil Piteşti.

M-au înconjurat cei de acolo şi m-au întrebat de unde vin. Le-am povestit toată tărăşania cu călătoria mea cea sprincenată în condiţii de maximă securitate pe care acum chiar că nu o mai înţelegeam. Doar fusesem introdus cu alţi oameni...

Eu le spuneam din ale mele, ceilalţi îmi spuneau din ale lor. Unii mergeau la judecată, alţii fiind judecaţi se îndreptau spre alte închisori. Jilava era loc de trecere.

A doua zi mi s-au dat haine de puşcărie şi sunt mutat într-o altă cameră. Acolo erau câţiva care auziseră despre mine şi eu despre ei.

Gândul la ceea ce poate să urmeze persista , ridicând mereu semne de întrebare. Dar faptul că nici în prima zi, nici în a doua nu s-a întâmplat nimic, mă făcea să fiu mai liniştit.

Peste câteva zile sunt dus la o maşină mică stil dubă. îmi dau seama că străbat Bucureştiul, iar când cobor mi se spune că sunt la Tribunalul Militar.

Oare vor să mă condamne din nou ?

Întrebarea mă tot fura mereu...

Sunt introdus într-o sală de aşteptare în care era şi Alexandru Constant - fost ministru legionar.

Schimb câteva cuvinte cu el. Nu-şi putea nici el da seama despre ce ar fi vorba. La rândul lui îmi spune motivul pentru care era acolo şi pe care nu-1 mai reţin.

După un timp vine un gardian care îmi spune să îl urmez şi mă văd dus înapoi la dubită.

Ajuns la dubită îmi spune doar atât: -Acuzatul nu s-a putut prezenta.

Am simţit un sentiment de uşurare, afănd că eu nu sunt acuzatul. Dar atunci ce poate fi ? Cine este acuzatul ?

Întors în camera de la Jilava le spun celorlalţi cum stau lucrurile. Intre timp mai fuseseră introduşi în cameră câţiva deţinuţi şi care s-au dovedit a şti câte ceva.

Astfel aflu că un student în medicină MUNTEANU (Eugen ?) care trecuse prin Piteşti, deţinând funcţii prin comitetele de tortură a fost eliberat. La eliberare a primit de la securitate anumite însărcinări din parte securităţii...Omul ajuns în libertate n-a mai vrut să fie executor fidel al misiunii primite. Drept pedeapsă pentru aceasta a fost rearestat şi acum căutau motive pentru a-1 condamna.

Ştiindu-se că la Piteşti a făcut parte dintr-o echipă de torţionari, iar din declaraţiile unora a reieşit că eu am fost una din victimile sale, am fost citat pentru a-1 acuza.

Trebuie să menţionez că după anul 1952 nu s-a mai putut ţine secretul asupra celor petrecute la Piteşti. Se aflaseră multe în ţară... Atunci oculta comunistă.-care condusese din umbră masacrele- a recurs la o înscenare , insinuând că ceea ce s-a petrecut la Piteşti a fost la ordinul lui Horia Sima pentru a compromite partidul comunist.

Atunci au fost executaţi 17 inşi dintre care -cei mai mulţi- victime total nevinovate. Aceasta numai ca să reuşească înscenarea. Cu tot sângele nevinovat vărsat de aceste făpturi ale întunericului, adevărul gol-goluţ a ieşit la iveală.

Cineva din cei cu care eram în cameră a stat în celulă cu acel Munteanu - după arestarea sa. Munteanu îi spusese că m-a torturat şi pe mine.

Munteanu mai spunea că în timpul cât a fost liber s-a căsătorit şi avea o fetiţă. El -Munteanu- era grav bolnav de meningită.

Am rămas surprins de toată povestea asta. În primul rând pentru că nu mi-1 aminteam.

M-au torturat atâţia...

Nu puteam să-mi amintesc pe bunii prieteni care au suferit alături de mine şi pe care voiam să mi-i amintesc. Cu atât mai mult pe torţionari. Desigur, cu excepţia lui Ţurcanu şi ajutoarelor lui apropiate...

Personal mă simţeam liniştit şi nu puteam să-mi explic arsenalul de secret şi rigurozitate cu care am fost transportat la Jilava şi care în mintea mea încă bolnavă luase proporţii monstruoase.

Peste vreo două săptămâni sunt dus din nou la Tribunalul Militar unde chemat din sala de aşteptare sunt introdus în sala de judecată.

In boxă stătea un individ palid, slab, cu ochii în pământ.

Sunt întrebat din nou cum mă cheamă (de parcă n-ar fi ştiut), ce condamnare am, dacă am fost la închisoarea Piteşti şi în ce perioadă şi dacă am fost torturat.

Răspund afirmativ.

Pe urmă, arătându-mi-1 pe inculpat, mă întreabă dacă îl cunosc: ~ *

Răspund sincer că nu-mi amintesc să-1 fi cunoscut vreodată. Apoi preşedintele îi spune numele şi-mi spune că sunt declaraţii care atestă faptul că m-a torturat. La care eu răspund că au fost atâţia care m-au torturat încât nu-1 mai pot recunoaşte.

Cu asta am fost scos din sală şi trimis înapoi la Jilava.

Mi-am făcut procesul de conştiinţă.

Dacă alţii au spus că respectivul a fost torţionar şi m-a torturat şi pe mine, n-ar fi fost drept să-1 acuz ?

-în primul rând nu mi-1 aminteam.

-In al doilea rând, fiind pus în libertate n-a mai vrut să facă jocul securităţii.

-In al treilea rând, era grav bolnav de meningită.

-In al patrulea rând , n-a torturat el de bunăvoie pe alţii, ci numai după ce a fost supus şi el la torturi groaznice până i-a fost spălat creierul şi transformat în bestie comunistă. N-a avut acesta tărie din naştere ca să reziste până la capăt. Paharul tăriei lui a fost mai mic decât al meu. Nu pentru că el ar fi vrut, ci pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Peste vreo două luni am auzit că Munteanu a murit.

Rătăcit şi uitat la închisoarea Jilava

La Jilava mâncarea era ceva mai consistentă ca la Aiud. Cu toate acestea eu nu puteam mânca. Afecţiunea mea hepato-gastrică se accentuase şi nu mă puteam alimenta.

Am cerut să mi se dea separat porţia de cartofi doar fiartă, fără altceva. Deasemeni şi porţia de ulei separat , ştiind că în felul acesta voi putea mânca. N-am reuşit să primesc. Am reuşit -însă- să fiu schimbat, pe baza dosarului meu medical, într-o anexă a spitalului Jilava cu un regim cât de cât mai dietetic...

Şi iarăşi încă o teamă. Se lăsase frigul. Atmosfera din închisoare era jilavă...

Am nimerit într-o cameră cu oameni deosebiţi, buni camarazi care ştiau să facă trecerea timpului mai uşoară.

Aici l-au reîntâlnit pe Mihai Timaru adus şi el de la Aiud pentru un proces. L-am cunoscut pe fostul căpitan IVĂNICĂ din Giurgiu - om plin de bună dispoziţie.

într-o zi, fiind la plimbare, pe lângă noi trec câţiva dintr-o altă cameră ce erau de la baie. Printre ei -unul extrem de slab, cu o zeghe aruncată peste trupul proaspăt scos din apă. Avea picioarele goale în nişte bocanci mari ce-i ţâra după el cu un râs nătâng pe faţă...

Îmi spuse cineva că este NONU SASU.

Auzisem despre Nonu Sasu că a fost un om de o valoare deosebită, dar -datorită greutăţilor din închisoare-ajunsese acum într-o formă nelucidă.

Era evident că pe acest frig a ieşit din baie astfel anume ca să moară.

M-am bucurat când peste ani am auzit că Nonu Sasu şi-a revenit, că era sănătos şi că lucra ca inginer pe undeva.. .Mai că nu mi-a venit să cred.

O vizită medicală Ia Jilava

Am relatat mai înainte despre zgomotul infernal ce mi-a apărut în cap şi în urechi la închisoarea Aiud şi care mă urmărea obsedant tot timpul.

Cu aceste evenimente precipitate din ultima perioadă, zgomotul trecuse pe planul al doilea. Pe planul întâi erau gândurile la ceea ce se întâmpla.

Zgomotul, deşi era persistent, nu era atât^ de supărător. Totuşi, fiind la Jilava şi aflând că aici vin'din când în când medici de la penitenciarul Văcăreşti pentru a consulta bolnavii, m-am înscris şi eu pentru vizita de consult G.R.L.

Au trecut zile, poate chiar săptămâni, până când -într-o zi- gardianul ne anunţă că cei care ne-am înscris pentru consult să poftim la infirmerie.

Ne adunaserăm cam mulţi. Atunci ara aflat că medicul O.R.L.-ist vine la consult de două ori pe an.

După un timp vine gardianul nervos şi ne spune că trebuie să ne întoarcem în cameră, că doctorul -pe care îl chema ASCHENAZIE- şi-a făcut norma de 16 oameni pe zi. Restul era să fim consultaţi altă dată, adică peste jumătate de an.

Gardianul însuşi era revoltat de atitudinea doctorului şi a zis că merge la comandant să-i raporteze despre acest caz.

Ce a făcut, ce n-a făcut acest gardian, care se dovedi a fi om de omenie, că s-a întors nu peste mult şi ne-a zis :

-Înapoi la infirmerie...Mama lui de doctor... 16 oameni norma ?! Nu-i vorbă că şi doctorul ne-a consultat pe măsura : doi inşi pe minut.

Când a ajuns la mine (sau am ajuns eu la el) i-am spus despre zgomotele din urechi (cap).

Îl văd cum face un cornet din hârtie, priveşte la urechi, dar nu se uită la ele, apoi îmi vâră cornetul într-o ureche (Doamne, iartă-mă) şi îşi apropie urechea sa de gura cornetului ca şi cum şi el ar vrea să audă zgomotele mele din cap şi urechi.

N-am înţeles niciodată acest gest. Mi-a prescris să iau luminai.

Zgomotele persistă chiar şi în acest moment în care relatez aceste lucruri, dar nu mă mai deranjează. Am impresia că m-ar deranja dacă nu le-aş auzi.