Înapoi Ia Aiud

După câteva zile m-am întors cu duba-tren la închisoarea Aiud.

Pe drum m-a obsedat povestea cu întrebarea pusă de ofiţer. Oare cine o fi acel POP ?

Deodată mintea mi se luminează şi desluşesc printre gânduri :

Acel Pop Mihai nu era altul decât Kokenejdi Mihai -un bun camarad de-al meu- student la Timişoara

Mâna providenţei a fost deasupra lui, protejându-1.

Eu îl ştiam pe dânsul fugit în apus. In realitate se ascundea prin ţară, ferindu-se de arestare.

În timpul anchetelor eu îmi creasem un fel de lejeritate în declaraţii. Pentru cei fugiţi nu făceam prea multă opoziţie, ştiindu-i în siguranţă.

Spre norocul camaradului meu, când anchetatorul mi-a pus întrebarea, nu mi-am amintit că omul şi-a schimbat numele şi astfel a scăpat de năpastă. Ştiindu-1 departe, nu mi-aş fi făcut nici un scrupul în a declara că-1 cunosc şi că a activat împreună cu mine.

Securitatea avea nevoie de o declaraţie din partea mea pentru a-1 înfunda în puşcărie. Mâna lui Dumnezeu 1-a protejat.

(Kokenejdi) Pop Mihai era foarte credincios. îmi amintesc cum înainte de arestarea mea, intrând în biserica din Sighetul Marmaţiei, l-am găsit îngenuncheat la icoana

Sfintei Fecioare Măria...

*

La întoarcerea în spitalul închisorii din Aiud mi se agravase boala.

Îmi aduc aminte cum un tânăr medic al Ministerului de Interne , pe nume Şerban, cum a intrat în salon ca nou venit, ne-a spus că el este un "om în alb" şi că tratează la fel pe orice deţinut fără a ţine cont de aspectul politic.

Dumnezeu să-1 binecuvinteze pentru faptele lui omenoase.

Văzând starea mea, care mă aflu confruntat cu două boli antagoniste -plămânii şi ficatul- a căror medicamentatie se opunea una alteia, a găsit soluţia cea mai curajoasă şi destul de periculoasă pentru dânsul.

Mă întreabă dacă am ceva bani la CEC, pentru că necesit un tratament cu mult zahăr şi lămâie - benefic pentru ambele boli.

Cei care au lucrat în mină aveau ceva bani (sume infime pentru munca prestată). Eu, care am fost mai mult bolnav şi pe la diferite izolări, normal că nu aveam.

Atunci -actul de mare curaj- a întrebat pe cei din salon dacă nu cumva are vreunul bani la CEC, că el îmi va cumpăra zahărul şi lămâile necesare.

Imediat a sărit cu bucurie Vasile Alupei -care era în patul vecin-, rugându-1 să cumpere cele necesare din banii săi pe care îi are la CEC.

Acest Vasile Alupei era un om de o delicateţe sufletească rar întâlnită. Poate mai puţin bolnav decât mine, m-a asistat tot timpul cât am fost împreună.

Am avut o perioadă grea de boală cu febră şi transpiraţii îngrozitoare.

Vasilică Alupei îmi punea cămăşile la uscat, pregătindu-mi altele de schimb.

Scuipam sânge şi parcă această hemoragie înceată nu mai voia să se oprească. Poate aş fi căzut în disperare ; dar comparaţia pe care o făceam cu Piteştiul mă făcea şă mă simt mai bine...

Ţin minte că mi s-a cumpărat atunci 5 kg. de zahăr, mai multe lămâi şi biscuiţi. Vasile Alupei era cel care-mi doza raţia şi mi-o dădea, dojenindu-mă că nu mănânc destul...

Mai aveam o problemă. Marea mea problemă din copilărie : nu suportam laptele dulce. Ori aici, la secţiaT.B.C., primeam câte jumătate de litru de lapte pe zi, pe care toţi mă sfătuiau să-1 beau, dar eu nu puteam.

Cineva a avut o idee salvatoare : puneam laptele într-un borcan, apoi borcanul îl aşezam deasupra uşii în firida unde era becul. A doua zi devenea lapte acru pe care îl puteam consuma.

Noi primeam zilnic (la regimul TBC) câte o bucăţică de unt pe care nu-1 puteam mânca. îmi făcea rău datorită afecţiunilor hepato-gastrice.

Cu medicamentaţia intensă dată de doctorul Şeban, cu zahărul şi biscuiţii primiţi, am reuşit să mă refac uşor. Doctorul Şerban declarase că sunt persoana cea mai bolnavă de pe secţie.

Zgomote în urechi

Mi s-a administrat atunci 70 de grame de streptomicină. Datorită cantităţii mari de antibiotic mi-au apărut nişte vâjâituri în urechi care persistau zi si noapte şi care mă exasperau.

Nu am putut găsi nici un remediu pentru a scăpa de această stare. îmi înfundam urechile cu te-miri-ce găseam, ca în felul acesta să amplific zgomotele, ca după ce scoteam dopul, zgomotul să se micşoreze, dându-mi oarecare senzaţie de uşurare.

După puţin timp zgomotele reveneau la nortrial.

M-a chinuit mult această stare, până când in urma unor evenimente deosebite pe care le voi relatajmai târziu -faţă de situaţia nou creată- zgomotele au trecut pe planul doi. Şi astfel m-am obişnuit cu ele.

Aceste zgomote n-au dispărut niciodată. Le simt şi în prezent. M-am obişnuit atât de mult cu ele încât când scad din intensitate mă neliniştesc...

Greva foamei

Fiind în spital, auzisem că cei de la secţia T.B.C. au făcut greva foamei, cerând nişte drepturi, printre care şi o durată mai mare a plimbării.

Auzeam cum greva durează de multe zile, cum erau alimentaţi forţat. îmi amintesc cum după vreo 30 de zile de greva foamei, a fost adus în salonul în care eram la spital un deţinut pe targa în stare de inconştienţă. Se numea Laie Burecu, un ţăran macedonean -adevărat monument de rezistentă şi caracter. îl cunoşteam dinainte, de la Baia Sprie.

S-au făcut mari eforturi să-1 aducă în simţiri. Boala pe care o avea se agravase şi după un timp a murit.

...şi timpul trecea , când mai greu, când mai uşor. Mă reconforta prezenta lui Gigi Dragon, Tase Berzescu, Vasile Alupei, Tăvi Rădulescu, Mihai Timaru... care de-a lungul timpului mi-au fost ca adevăraţi fraţi şi care m-au ajutat să mă pun pe picioare.

Rugăciunea, poeziile, noutăţile şicerneala

Rugăciunea era prezentă, recomfortantă şi dătătoare de speranţe. Nu de speranţă în eliberare. Această speranţă o pierdusem încă de la Piteşti... ci speranţa unui mai bine ce se putea contura transcedental.

Învăţam poezii de Radu Gyr, poezii care circulau transmise prin pereţi cu ajutorul alfabetului morse.

Mai reuşeam şi eu să-mi transform gândurile în versuri pe care le comunicam celor din jur.

Ştiri din exterior nu prea aveam. Doar când venea cineva nou de pe la alte închisori, mai ales de la Jilava, unde era o mişcare mai mare printre deţinuţi. Aşa că noutăţile noastre cele mai.recente aveau mai bine de un an sau chiar doi...

Cineva dintre noi a reuşit să facă cerneală din florile de regina nopţii care erau din abundenţă în curte. Ieşise un albastru (aproximativ) care cu un betigaş pe câte o hârtie de ambalaj găsită prin curte lăsa urme cât de cât vizibile.

Desigur, riscul de a fi prinşi era mare. O pedeapsă pentru noi cei atât de bolnavi putea fi fatală.

Ţin minte cum părintele MITROI a început să scrie pe bucăţi de hârtie de ambalaj, Istoria Bisericii...

La o percheziţie a reuşit să subtilizeze rapid hârtiuţele în saltea, dar nu şi sticluţa cu licoarea albastră.

-Ce-i asta ? , 1-a întrebat gardianul

La care părintele Mitroi a răspuns :

-Sunt intelectual şi nu pot trăi fără să scriu.

Gardianul a luat sticluţa. L-a ameninţat cu carcera, iar noi toţi aşteptam cu groază să vedem ce se va întâmpla cu părintele.

Prin ce miracol...? Nu s-a întâmpla nimic.

Părintele Mitroi era un om de o mare valoare intelectuală. Reuşise să refacă istoria bisericii din primele timpuri. Numai cu alfabetul morse stătea mai puţin bine.

Noi, ceilalţi, comunicam cu uşurinţă prin acest alfabet (desigur —cu pază la uşă spre a nu fi surprinşi şi pedepsiţi).

Părintele Mitroi făcea eforturi considerabile să deprindă alfabetul, dar în zadar...Nimic nu se lega de dânsul. Deşi într-o vreme era violonist în orchestra radio Bucureşti. Probabil -de la o anumită vârstă- unele deprinderi nu pot fi însuşite.

Într-o zi Tase Berzescu a încercat să ia legătura prin morse cu părintele, care era în celula vecină. Bate Tase în perete, dar primeşte nişte semnale confuze...Bate din nou... Dar se aude atunci deschizându-se geamul da la celula părintelui şi i-am recunoscut glasul : - "Ce vrei să spui, măi Tase ?"

Scena a produs mult haz. Se asemăna cu scenele din filmele cu Stan şi Bran când vorbeau la telefon din camere vecine şi cu uşa deschisă.

Obiectivul principal: buna dispoziţie

Timpul trecea mai cu una mai cu alta, încercând a face să fie cât mai mult zâmbet în cameră.

într-o seară -în timp ce voiam să mă spăl pe dinţi-inginerul Jijie se adresează celorlalţi din caameră :

-Măi fraţilor, măi... Priviţi ce vrea să facă Aurică.

Ceilalţi se uită la mine şi încep să râdă, iar eu cu periuţa în mână, gata de a o pune în funcţie, priveam intrigat , neştiind ce se întâmplă.

Râsul celorlalţi se transformă în hohote...Când mă uit mai atent la periuţă observ că pusesem pasta pe spatele periuţei.

Periuţă şi pastă aveam încă de la Baia Sprie unde se putea cumpăra aşa ceva. Chiar dacă eu nu aveam bani, aveau alţii. Aşa că m-am ales cu o periuţă şi câteva paste.

O notă dominantă a acestei perioade era menţinerea cu orice preţ a bunei dispoziţii. Aceasta -mai ales- că nu erau puţine momentele când îmi răsunau în minte urletele celor de la Piteşti ce topăiau furibund în jurul victimei, răcnind şi hohotind în râs sarcastic. Un amestec infernal de sunete... O simfonie a întunericului minţii.

Azi îmi este peste putinţă să mă plasez cu certitudine în timp.

Eram în cameră cu Ionică Ungureanu -unul din prietenii mei buni- când am învăţat pe de rost (nu ştiu de la cine) Evanghelia după Matei.

Acum mi se pare acest lucru incredibil... Şi totuşi aşa a fost.

Moartea camaradului "Teicuţu"

Într-o zi de vară -prin iunie sau iulie- s-a auzit o împuşcătură. După împuşcătură nişte strigăte... Se împărţeau ordine... zgomotul creştea. De la ferestrele noastre nu se putea vedea spre curtea centrală, dar am înţeles că ceva groaznic se întâmplase.

În scurt timp zgomote uriaşe se auzeau dinspre celular. Cred că se bătea în toate uşile de fier. Zgomotele se amestecau cu strigăte : Asasini, asasini!

A început să funcţioneze intens sistemul de comunicaţii prin morse, între camere şi etaje. între pavilioane veştile se transmiteau mai ales prin macedoneni în dialectul lor pe care gardienii nu-1 înţelegeau.

Asa am aflat că POPA IOAN zis "TEICUŢU"pentru firea blândă pe care o avea - era închis din 1941- fusese împuşcat.

Am aflat cum Coler -directorul puşcăriei- alerga ca un descreierat prin curte împărţind ordine gardienilor care coborâseră înarmaţi şi cerând -probabil- întăriri.

În acest timp se auzeau din zidurile închisorii strigătele deţinuţilor : "Asasinilor, asasinilor !"

Aceste strigăte s-au auzit până dincolo de oraş. Erau mii de voci care strigau şi un număr dublu de pumni care băteau în uşi.

Aflasem pe urmă cum s-a întâmplat cazul :

Teicuţu era bolnav cu stomacul şi avea dureri îngrozitoare de multă vreme, dureri ce nu le mai putea suporta.

După ce ceruse -în zadar- tratament ca să-i aline durerile (dar nu primise) a cerut să fie scos la comandantul închisorii, colonelul Coler, sperând că poate îl va îndupleca să poată fi tratat.

La multele insistenţe ale "Tăicuţului" este dus la Coler, comandantul închisorii.

La întoarcere de la Coler, Tăicuţu a relatat că plângându-se directorului despre durerile lui -şi că sunt atât de mari, încât îi vine să se sinucidă- Coler i-a răspuns :

-Bine, aruncă-te în sârme şi va fi mai puţin cu un bandit.

Nu ştiu dacă dialogul s-a desfăşurat în aceşti termeni, dar conţinutul a fost cel de mai sus.

In interiorul zidurilor închisorii, la câţiva metri de zid, era un gard de sârmă înalt de vreo 2 metri şi de care nu aveai voie să te apropii. Sentinelele de pe ziduri aveau ordin să tragă fără somaţie în cei ce se apropiau de acest gard de sârmă.

Lui Teicuţu îi rămăsese în minte vorbele lui Coler şi-şi făcuse un plan pe care nu 1-a spus celor din celulă.

Când cei din celulă au fost anunţaţi că vor ieşi la plimbare, Teicuţu, simulând o durere de cap (poate o şi avea) şi-a legat o batistă peste frunte şi a coborât în curte.

La plimbare, profitând de o neatenţie a gardianului, a fugit spre gardul de sârmă, trăgându-şi batista peste ochi.

Cu un singur glonte tras în regiunea capului, sentinela 1-a doborât.

Ce buni ţintaşi erau securiştii ! "Am aflat, apoi, că "românaşul" care a tras -fecior de ţăran de pe nu ştiu unde- a fost înaintat în grad, a primit permisie şi o recompensă în bani pentru "marele act de vitejie", ucigând un român chinuit şi lipsit de apărare.

Prin giurgiuvelele de la ferestrele celularului mai exista câte un orificiu prin care se putea vedea în curte. Când s-a auzit împuşcătura unii au văzut toată scena. Au urmat bătăile în uşile de fier care aveau o rezonanţă puternică şi apoi strigătele deţinuţilor.

Cetăţenilor din oraşul Aiud nu le-a fost greu să afle ce s-a întâmplat în închisoare.

Mulţi gardieni erau localnici şi nu toţi ţineau consemnul tăcerii. Aşa se face că în aceeaşi zi vestea a ajuns până în Teiuşul lui Teicuţu.

A doua zi am auzit sunet de clopot de la mare depărtare ce ne-a făcut să credem că-1 plâng pe camaradul Popa Ioan zis Tăicuţu.

A urmat o înăsprire drastică a regimului de închisoare.

Nu mai eram scoşi la plimbare, mâncarea slăbise mult...

Am aflat (prin sistemul de comunicare morse) că unii ofiţeri politici securişti umblau din celulă în celulă şi acolo unde depistau urme de var pe deasupra uşii sau căzute pe jos, deduceau rapid că acolo s-a bătut în uşă. Deţinuţii din acele camere au fost puşi în lanţuri -mulţi dintre ei fiind trimişi în lanţuri la Gherla-,

Se instaurase o atmosferă de teroare. Se dublaseră gardienii pe secţii, iar în afara zidurilor -cei de la etajele 2 şi 3- i-au văzut circulând înarmaţi.

-De ce se temeau oare ?

-Ce "imens" pericol reprezentam noi cei strâmbi, chirciţi, ologi, ce ne târâm pe brânci şi coate ?

Noi cei roşi de boli şi îmbătrâniţi în închisoare.

Şi totuşi, îi speriasem.. .Totuşi, eram o forţă.

Asta o confirmau chiar ei, duşmanii noştri.