Camera 4 spital

Un monstru îmi urca greoi din piept spre gât. Mă sufoca într-un huruit îngrozitor cu urlete, cu gemete. Nu înţelegeam ce se întâmplă, unde sunt ?

Simt o mână pe frunte şi aud un glas stins :

-Aurel, mai trăieşti ?

Am recunoscut cu greu vocea lui Silviu Murgu şi iar n-am mai simţit nimic.

Cu un efort de negrăit încerc să-mi deschid ochii. în semiîntunericul de sub prici am realizat unde sunt. . .

Numai gemete şi sânge.

îmi străfulgera un gând : E ziua de Crăciun. Oare s-a prăvălit Cerul peste noi ?

-Nu mişcaţi, bandiţilor ! Gura ! Aici e mormântul vostru. !

Vocea asta am mai auzit-o cu câteva momente mai înainte. Era vocea lui Ţurcanu.

Dar ce se întâmplase ? ... Şi de ce ?

încet, printre gâfâiturile monstrului ce-mi apăsa pieptul, cu senzaţia că dintr-un moment într-altul cad într-o prăpastie, mi se leagă gândurile :

Sunt în camera 4 Spital de la închisoarea Piteşti. E ziua de Crăciun. Am simţit o lovitură în cap şi alta peste ochi şi am fost doborât împreună cu alţii. Mâna lui Silviu Murgu stăruia pe faţa mea. I-am auzit glasul stins de tot:

-M-am speriat că te-au omorât.

-Gura, bandiţilor ! Aici e mormântul vostru !

E ziua de Crăciun 1949.

În imensa cameră 4 Spital din închisoarea Piteşti depanam amintiri de Crăciun împreună cu câţiva camarazi, cu gândul la cei de acasă în a căror închipuire eram prezenţi. Când la un semnal tună vocea lui Ţurcanu :

- La treabă, mă !

... Un zgomot infernal ... Şi parcă s-a prăvălit închisoarea pe noi. Am căzut şi nu mai ştiu nimic.

Sosirea la închisoarea Piteşti

(retrospectivă)

Am ajuns la închisoarea Piteşti în toamna anului 1949, venind de la Jilava, unde m-am despărţit de bunii mei camarazi -elevii din Frăţia de Cruce - din Sighetul Marmaţiei, care plecau în altă direcţie.

Nu ştiam nici unii cu certitudine, care, unde plecăm, dar entuziasmul de a putea birui închisorile cu crezul nostru tineresc, cu credinţa biruinţei în suflet, ne făcea să fim tari, încrezători.

Zvonurile care circulau în închisoarea Jilava erau că elevilor le era destinată ^Anchisoarea Târgşor, iar studenţilor, închisoarea Piteşti.

Ce bucurie să te ştii în mijlocul celor de vârsta ta, între tinerii luptători animaţi de acelaşi crez al biruinţei binelui asupra răului !

La Piteşti am fost introduşi într-o cameră imensă, macabru de mare, în care încăpeau până la 100 de oameni -bineînţeles, la mare înghesuială, aşa cum s-a dovedit-. Trei sferturi din această cameră era deja plină.

Aflu de îndată că majoritatea deţinuţilor provenea din Moldova şi că din primele momente o mare parte din studenţii moldoveni se grupaseră într-un cerc de reeducare.

Ce deziluzie !

Tot dintre moldoveni -o parte din ei- ne-au atras atenţia, punându-ne în gardă, să nu avem încredere în ceilalţi care vin de la Suceava. Aceştia erau încă sub oblăduirea lui Bogdanovici (un student mai în vârstă) care iniţiase acest proces de terfelire în speranţa punerii în libertate.

Eram -însă- şi noi, ceilalţi, care împărtăşisem aceleaşi gânduri de mai bine şi care ne-am spus că vom merge neînfricat pe drumul nostru înainte împotriva tuturor tendinţelor de compromitere.

Regimul închisorii.

Regimul închisorii era foarte aspru, începând cu dormitul pe prici unde, datorită numărului mare de oameni, nu ne puteam odihni. Nu aveam loc să stăm pe spate. Eram înghesuiţi ca sardelele în cutie ... Ca să te întorci pe cealaltă parte trebuia să-i antrenezi şi pe ceilalţi, ceea ce nu era un lucru uşor.

Mâncarea era sub orice nivel de existenţă şi consta -în special- din zeamă de varză murată cu o bucăţică de mămăligă sau pâine ce totaliza -după calculul unora din noi- înjur de 800-1000 de calorii.

In scurt timp am îceput să ne clătinam pe picioare, ceea ce -însă- nu ne-a descurajat.

Greu era -însă- cu nevoile fiziologice.

În acea cameră imensă erau vreo 4-5 tinete şi care -în special- datorită faptului că varza era atât de diuretică, acestea erau cu totul neîncăpătoare.

Simţeai că plezneşti sub presiunea urinei şi a jenei că nu puteai să o elimini. Unii au ajuns la aşa exasperare încât să urineze în şepcile pe care le aveau şi să arunce conţinutul pe fereastră. Alţii, în stridenţa neputinţei de a rezista, urinau în gamelele din care mâncau.

La WC eram scoşi o dată pe zi în ture de câte 10-15 inşi pentru 2 locuri. Nu dura -poate- nici un minut, că erai scos afară cu bâta de către gardian.

Mulţi nu reuşeam să evacuăm şi rămâneam aşa sub presiunea organică de pe o zi pe alta.

Cred că era prima metodă de tortură pe care şi-au imaginat-o farsorii ocultei comuniste. Acum o aplicau pentru slăbirea sistemului nervos.

Nici foamea, nici bătăile de la securitate n-au reuşit să ne chinuie mai îngrozitor.

*

Faptul că o dată pe săptămână trebuia să te bărbiereşti cu un brici pe care îl aducea gardianul şi care -după cum spunea el- îşi tăia unghiile de la picioare, era cea de a doua tortură, nu aveai săpun de bărbierit, nici apă suficientă, nici dezinfectant după bărbierit ... în timpul bărbieritului se produceau răni îngrozitoare, ceea ce ne aducea la disperare.

în atmosfera aceasta atât de apăsătoare, în tabăra reeducaţilor se lansase ideea că toate aceste necazuri se datorează nouă, celor care rămâneam pe poziţia idealului pentru care am pornit la luptă. Astfel, un murmur din ce în ce mai puternic se ridica împotriva noastră.

Un uruit de tancuri

Starea noastră de spirit căutam să o întreţinem prin trăire interioară şi în grup, cât mai erau şi acele zvonuri pe care le auzisem înainte de arestare, cum că americanii nu vor întârzia a mai lăsa această ţară pe mâna comuniştilor.

Într-o noapte, un uruit puternic de tancuri s-a auzit trecând prin oraşul Piteşti. După părerea noastră era o coloană destul de lungă.

Printre noi se afla un ofiţer de tancuri, invalid de război. în situaţia lui, urma cursurile unui institut politehnic. Pentru aceasta -arestat fiind- a ajuns cu noi studenţii la Piteşti. Numele lui era Cucu.

El (acest Cucu) a comentat pe larg trecerea coloanei de tancuri, sugerând că se îndreaptă spre graniţa cu sârbii, pe unde -probabil- urmau să intre forţele americane.

Acest episod va avea un ecou mai târziu, în timpul torturilor denumite demascări, precum şi la mina Baia-Sprie unde -culmea- ne-a fost dat să ne întâlnim chiar cu comandantul detaşamentului de tancuri, colonelul Stoianovici, arestat şi el.

Oameni noi intră în cameră

Într-o bună zi sunt introduşi în cameră câţiva noi deţinuţi. Nu-mi amintesc la toţi numele şi nici anume numărul lor exact.

Mi-1 amintesc pe Cori Gherman -notar de prin părţile Adealului- şi care s-a ataşat de mine foarte prietenos, punându-mi o serie întreagă de întrebări cu privire la activitatea ce am desfaşurat-o afară, înainte de arestare . ..

Părea foarte simpatic. Nu puteam bănui ce se ascunde sub acel ataşament.

Tot atunci veni şi Nuti Pătrăşcanu. Era un tip înalt,
bine legat, care s-a prezentat ca nepot al lui Lucreţiu
Pătrăşcanu -ministrul Justiţiei- binecunoscutul comunist. Se zvonise că era şi el arestat şi încarcerat în acea închisoare, la etajul II, la secţia invizibili.

Nuti Pătrăşcanu se ataşase de grupul nostru perorând întruna împotriva comuniştilor.

Mă gândeam în sinea mea că sosesc întăriri, întrucât în grupa din cealaltă parte a camerei -adică a reeducaţilor se observa o forfotă deosebită.

Era acolo un tip înalt pe care îl chema ( Şura ) Bogdanovici şi care se zicea că era promotorul acestei acţiuni. Dar el nu se vedea a fi mai mobil printre reeducaţi , ci unul mai mic de statură, smead, ce îmi arunca priviri perfide. Avea o figură destul de dizgraţioasă. Numele lui: Sobolevschi.

Mai erau şi alţii la fel de dizgraţioşi : Puşcaşu, Livinschi, Bordeianu Virgil, etc ...

Interesant este că pe aceşti indivizi dizgraţioşi mi-i amintesc -parcă- mai mult decât pe bunii mei prieteni cu care împreună am făcut proba focului.

Să încerc -totuşi- a aminti numele bunilor mei camarazi:

-Murgu Silviu

-Titi Moroianu

-Eşanu

-Gicu Mătase

-Ticuţă Străchinaru -Neteanu

-Apăvăloaie -Oargă

..şi atâţia alţii a căror nume s-au şters din memorie.

Fiecare din aceşti prieteni bravi au avut puterea lor de rezistenţă şi povestea lor cu deznodăminte din cele mai variate.

Cert este că nota dominantă la noi, la acest început de încleştare, era o doză mare de mândrie pe care o cultivam şi care ne-a orbit.

Poate că această mândrie s-a răzbunat împotriva noastră, adepţi ai moralei şi învăţăturii creştine ce propovăduieşte umilinţa.

Trebuie să facem recurs şi la umilinţă pentru a ne evalua mai bine forţele, capacitatea şi rezistenţa. Acest lucru l-am remarcat abia mai târziu.

Cer scuze pentru inconsecvenţa în a relata când la persoana întâia singular, când la întâia plural. O fac sub impresia acelor evenimente îndepărtate şi -totuşi, prin urmările lor- atât de prezente în răni ce par a nu se închide vreodată.

Era stupid să vezi o sală imensă ca aceea numită 4 Spital cu oameni care erai obligat să presupui că luptaseră toţi pentru acelaşi ideal şi care în închisoare îi vedeai împărţiţi în două tabere. O parte eram noi cei ce ne menţineam pe poziţiile noastre pentru a înfrunta rigorile închisorii. Ceilalţi îşi conturau alte idealuri, idealuri adverse, şi se uitau la noi cu ochi plini de duşmănie, considerând că datorită menţinerii noastre pe aceeaşi poziţie, pentru care am fost arestaţi, ei nu pot fi puşi în libertate.

Auzisem că li se spusese, că deşi au rupt-o cu trecutul împotriva căruia luau atitudine, ei nu vor fi puşi în libertate atâta timp cât în închisoare erau oameni care se închinau în acelaşi crez în care au fost crescuţi.

Înfruntarea necazurilor prin rugăciune

Timpul trecea destul de greu, în special sub presiunea necazurilor fiziologice de care am amintit.

Din această cauză deveneam din ce în ce mai nervoşi, mai puţin accesibili.

Mâncarea slabă conta mai puţin. Căutam -totuşi- să ne menţinem moralul, ridicându-ne deasupra acestor mizerii care ne împrejmuiau.

Rugăciunea noastră de zi şi de noapte, contactul nostru cu Cerul, erau momentele ce ne înseninau frunţile, care ne uneau mai strâns şi care ne dădeau încrederea că până la urmă forţele răului vor fi înfrânte, chiar cu puţinele noastre forţe ce ne-au mai rămas.

Era o atmosferă îmbâcsită în acea cameră supraaglomerată.

Prin geamurile deschise ce dădeau spre curte intra un miros greu de urină amestecată cu paie.

Or fi fost ceva gunoaie (paie) în curtea în care noaptea -tinetele fiind pline ochi, iar noi nemaiputând rezista la presiune din cauza verzei acre ce ne-o dădeau-eram obligaţi -cu toată ruşinea posibilă şi imposibilă- să urinăm în te miri ce : şepci, borcane, gamelele din care mâneam şi în tot ce mai aveam, aruncând conţinutul pe fereastră.

Gunoaiele din curte exhalau un miros pestilenţial pe care tot noi eram obligaţi să-1 inhalăm.

Astfel, încet-încet se apropia Crăciunul anului 1949, Crăciun la care ne gândeam cu acea nostalgie a celui departe de familia lui dragă în mijlocul căreia ar fi strălucit bucuria.

Menţionez că nu aveam nici o legătură cu casa. Nu existau nici pachete, nici scrisori ; nu mai vorbim de vorbitoare sau alte drepturi specifice deţinuţilor politici.

Trecuse multă vreme de când nu mai ştiam nimic de acasă. Nici în închisoarea de la Sighetul Marmaţiei, unde mai sosea câte o scrisoare, eu personal n-am primit nici una. Scrisorile mele se opreau la securitate şi acolo rămâneau.

Reţin când într-o zi (pe când eram încă la Sighet) dus fiind de la închisoare la securitate pentru anchetă, gardianul avea în mână o scrisoare pe care am reuşit pe furiş să descifrez (poate chiar cu asentimentul gardianului) scrisul surorii mele şi numele meu. Bineînţeles, nu am primit-o niciodată.

Dealtminteri, pe tot parcursul detenţiei de mai bine de 15 ani nu am putut scrie decât de două ori : o dată la Piteşti în vara lui 1950, când ni s-a dat la toţi câte o carte poştală să scriem după lenjerie, iar a doua scrisoare ni s-a dat în vara lui 1964 puţin înainte de eliberare. Şi cea de a doua carte poştală a avut aceeaşi raţiune : să ne trimită haine în vederea eliberării.

In ultimul pachet de haine primit era o scrisoare scrisă de sora mea. Aceasta a fost singura scrisoare pe care am primit-o în toţi aceşti ani de detenţie, scrisoare prin care am aflat că mama trăieşte.

Terciul -atât de plăcutul terci- pe care-1 savuram la închisorile din Sighet şi Cluj -şi care constituia singura mâncare din închisoare- care consta în 250 grame de apă fiartă cu mălai şi în care se punea un strop de zahăr (erau prevăzute 8 grame pe zi), până şi acest terci, la Piteşti, a dispărut.

Terciul -care dădea o cât de mică satisfacţie de saturaţie şi care era aşteptat de cu seara, fusese înlocuit cu o porţie de 250 de grame apă colorată şi căreia i se spunea când ceai când cafea. După ce-1 beam, acesta lăsa o senzaţie cumplită de foame.

Mi-amintesc de versurile poetului-martir Radu Gyr :

- "Şi parcă din străbuni sau din scripturi, de la-nceputul lumii ne e foame " .

Şi totuşi nu foamea ne-a dărâmat. Dacă ar fi fost numai aceasta, noi am fi fost biruitori.