Vasile Paraschiv: L-am cunoscut pe scriitorul Paul Goma prin Radio Europa Liberă. Odată cu mine 1-a cunoscut toată tara. A doua zi m-am urcat în tren şi m-am dus la el. Am reuşit să ajung la apartamentul lui şi să-1 cunosc personal. I-am spus că sunt alături de el şi de cauza lui dreaptă. M-a întrebat dacă vreau să semnez scrisoarea. Am răspuns afirmativ. Mi-a dat scrisoarea şi am semnat-o fără să o citesc.

Paul Goma este, după părerea mea, un om care şi-a dovedit, prin fapte, curajul şi spiritul de sacrificiu pentru cauza şi interesele poporului român. Iar astăzi, drept recunoştinţă pentru ceea ce a făcut el atunci pentru poporul nostru, statul nostru, actualul regim îl sfidează, îl dispreţuiesc şi nu-i acordă nici o atenţie. Situaţia este similară cu aceea a tuturor oamenilor care au luptat împotriva dictaturii comuniste.

Paul Goma s-a ridicat singur la luptă împotriva dictaturii comuniste pentru apărarea drepturilor omului în România, drepturi menţionate în Constituţia şi în legile ţării, dar niciodată respectate în practică. El şi-a asumat răspunderea şi, în februarie 1977, a trimis o scrisoare deschisă Conferinţei post-Helsinki de la Belgrad. în acea scrisoare el arăta că, deşi Constituţia şi legile ţării vorbesc despre drepturi şi libertăţi, totuşi guvernul ţării nu le respectă.

La două-trei zile după ce l-am contactat, l-am cunoscut personal, mi-am pregătit şi eu o scrisoare. Printre altele, i-am scris: „Cauza dvs., a intelectualilor, este şi cauza noastră, a muncitorilor". Am pus scrisoarea într-un plic şi alături de ea am pus toate documentele mele politice, actele medicale din spitalele de psihiatrie unde mă internase Securitatea de mai multe ori. L-am luat cu mine pe băiatul meu. M-am înţeles cu el încă de acasă să meargă în urma mea, la 50-60 de metri, şi, dacă va vedea că m-a arestat cineva, el să continue să meargă liniştit, să nu dea nici o atenţie. Din fericire, am ajuns fără să mă aresteze în faţa blocului lui Paul Goma. I-am arătat băiatului, de la distanţă, care este uşa către apartamentul lui. El a profitat de o neatenţie a celor doi ofiţeri de Securitate şi a miliţianului în uniformă, a urcat la etajul 4 sau 5, a sunat la uşă şi i-a dat scriitorului Paul Goma scrisoarea cu tot materialul. Aşa a reuşit atunci copilul meu să scape teafăr şi nevătămat din mâinile Securităţii şi aşa am ajuns eu să fiu cunoscut în străinătate, la Paris.

Paul Goma este primul om care s-a ridicat la luptă împotriva dictaturii ceauşiste, pentru apărarea drepturilor omului în ţara noastră. El este un simbol al curajului şi spiritului de sacrificiu şi un exemplu demn de urmat de toţi intelectualii noştri de astăzi.

Azi, pe mine mă interesează altceva. Am ajuns în situaţia în care am acelaşi sentiment de sufocare din 1977. Atunci nu puteam să-mi exprim părerea în mod deschis; de aceea am plecat în străinătate. Astăzi, însă, pot să-mi exprim părerea, nu mai trebuie să plec în străinătate să pot vorbi liber.

Aş adăuga problema Legii 187 din 1999, a CNSAS, a procesului comunismului din România şi a dispariţiei, a sustragerii în mod ilegal a documentelor noastre din dosarele de la Securitate. Acestea sunt doar trei probleme care ne arată că noi nu avem dreptul să cunoaştem adevărul, noi trebuie să ne mulţumim cu ce ne-a spus dl preşedinte Iliescu şi dl Adrian Năstase: să nu mai discutăm despre trecut. Dar eu nu pot să mai suport; vreau să aflu adevărul din dosarul de Securitate, să mi se spună cine a sustras, cine a furat din dosarul meu cele mai importante acte acuzatoare ale regimului, ale actualului SRI, şi nu pot să am linişte până când nu vom vedea cu toţii instituit statul de drept în România. Moi nu avem astăzi un stat de drept, ci un stat semitotalitar, în care câteva mii sau zeci de mii de ofiţeri, colonei şi generali de Securitate, criminali, asasini, terorişti (precum aceia care m-au răpit pe mine şi m-au dus în Pădurea Păuleşti şi în cabana de la Barajul Paltinul) nu dau socoteală în faţa justiţiei pentru faptele şi fărădelegile lor.

Acestea mă frământă zi de zi. Aş face un apel către toţi intelectualii ţării noastre care au dat dovadă de curaj atunci: să dăm cu toţii dovadă de curaj şi de solidaritate, să ne întâlnim şi să discutăm ce putem face pentru ca acest proces al comunismului să aibă loc. Mu sunt un extremist în ideile şi concepţiile mele, dar nu poate fi vorba niciodată de un stat de drept dacă nu vor fi pedepsiţi aceşti criminali, aceşti terorişti adevăraţi - pentru că singura deosebire între ei şi teroriştii lui Ben Laden este că primii au epoleţi albaştri. Eu vreau doar să ni se facă dreptate, mie şi tuturor deţinuţilor politici din România care au suferit în închisorile de la Gherla, de la Piteşti, de peste tot.

Am citit cărţile domnului Cicerone Ioniţoiu şi alte cărţi cu aceeaşi temă. Acestea şi ce am văzut eu la Memorialul Sighet anul trecut m-a impresionat profund, m-a făcut să ies din moleşeală, din autoliniştirea aceea în care am trăit până mai acum câţiva ani, dezamăgit şi deziluzionat complet de politica actualului regim...