DREPŢII PENTRU CEI NEDREPŢI

În cursul primăverii lui 1956, către partea a doua a ei, călduroasă, blândă, prietenoasă –, prezent într-o dimineaţă la Biblioteca Institutului de Relaţii cu Străinătatea, din Bulevardul Daciei, unde nu făceam greşeala de a lipsi în vreuna din zilele săptămânii, cum tratam seminariile şi cursurile facultăţii de filologie la cari eram înscris în anul I –, ridicându-mă de la masa încântărilor şi îndreptându-mă spre locul unde mi-aş fi putut aprinde o ţigară, mi-am aruncat ochii asupra cărţii citite de un alt tânăr. Am descifrat numele lui Bacovia, pe pagină. L-am privit curios pe cel care răsfoia tomul cu veneraţie şi un entuziasm abia reţinut de surâsul tăcut. Era un băiat vânjos, bine hrănit, sănătos, cu bujori în obraji, ce trădau aerul bun ce-i străbătea plămânii de când era pe lume. Castaniu luminos, părul cu fir mai lung decât se purta pe atunci – pesemne încercând un stil de tonsură eminescian – era străbătut transversal de câteva ondulări. Ochii migdalaţi îngăduiau să cutreiere peste filă nişte priviri senine şi încrezătoare, cu ape albastre. Nasul viguros, fără a ieşi, totuşi din suprafaţa feţii în mod supărător cumva, ca şi rotunjirea buzelor roşii, a bărbiei, a pomeţilor proeminenţi, trădau senzualitatea, plăcerea de a trăi. Cum mişcarea mea parcă i-ar fi trezit nevoia personală de mişcare, îşi mută şi el greutatea corpului pe tălpile pantofilor şi mă ajunse din urmă. Era cu câţiva centimetri mai scund ca mine, însă clădirea trupului său – despre care francezul ar fi spus că aparţinea unui tip ‘costaud’ – îl desemna mai rezistent la efortul fizic şi, parcă, beneficiind de o voinţă mai puternică decât aceea folosită de mine să mă descurc cu învăţătura sau alte îndatoriri.

Nu m-am putut reţine să-i vorbesc, deoarece parcurgea versurile poetului meu preferat, ceea ce mi-l făcea frate de suflet. Şi el se dovedi fascinat de băcăuanul singular şi, mai ales, bucuros că descoperise acea bibliotecă publică unde plachetele acestuia nu erau epurate, cum stăteau lucrurile în toate celelalte biblioteci din ţară. Îmi înşiră cu hilaritate entuziasmată câteva nume de scriitori români, desemnaţi în imensa listă de cărţi interzise publicată de statul socialist în două, dacă nu trei, volume – primul monstruos de mare –, literaţi pe care, totuşi, îi găsise cuprinşi, prin miracol, credea, în fişierele din holul străbătut de noi. Nu era minune, ci Institutul ce tutela biblioteca beneficia de anumite deschideri, aiurea inexistente, tocmai pentru că ne reprezenta, într-un fel, în alte ţări – cu o imagină fals democratică.

Până într-un sfert de ceas, mă întrebă dacă, în cursul vacanţei ce se apropia grabnic, l-aş fi însoţit acasă, în Bucovina, unde părinţii îl sfătuiseră să revină cu un coleg din Bucureşti.

Am acceptat pe loc, apoi ne-am strâns mâinile, rostindu-ne numele, pentru a ne ului unul pe celălalt cu aceea că, de fapt, eram colegi de an, el student la limba şi literatura română, eu – la limba şi literatura engleză.

Precum se vede, toate le făceam pe dos, întocmai ca şi aceste planuri de vară urzite împreună înainte de a ne fi cunoscut. Cele ce au urmat nu puteau decât să confirme astă ciudăţenie a unui comportament cu întârziere adolescentin.

Din gara Dărmăneşti, unde coborârăm din tren, pentru a ajunge în comuna sa natală, Costâna, aveam de trecut apa largă a Sucevei prin vad, podul de beton, situat mai în afara căii noastre drepte, fiind prăbuşit. Pe urmele lui Vasile Zvanciuc, îmi încercam pentru întâia oară abilitatea de a călca din piatră în piatră fără să fi lunecat bâldâbâc în undă.

Pe malul celălalt, ne aştepta tatăl lui, cu căruţa. Ne-am căţărat; părintele a ales să mâie calul, noi să stăm în coş. Curând am intrat în comună. Ajunşi în dreptul bisericii, cu coada ochiului am băgat de seamă crucea mare cu care îşi împodobi pieptul, desenându-şi-o acolo din vârful a trei degete, noul meu prieten. Coborând, străbătând ograda, intrând în casă, lăsându-ne amândoi sărutaţi de maica sa, adevărată cloşcă umană, plină de tandreţe, căldură, prevenire a oricăror nevoi sau dorinţe, tatăl lui Vasile îi grăi soaţei sale despre schimbarea suferită de fiul lor ...datorită mie: era vorba despre ampla cruce pe care şi-o pusese scut pe piept, la venire. Am priceput că Vasile, înainte de a descinde în Capitală, trecuse printr-o criză de emancipare, iar acum voise să îmi înfăţişeze chipul model al băietului de ‘ţăran tradiţional’, cu care mă momise într-acolo; cât despre rolul jucat de mine în cuminţirea lui, să fim serioşi! Dacă îşi punea mintea, m-ar fi modelat cum o faci cu un boţ de noroi. Atâta mă fascina perspectiva de a cunoaşte săteanul român în intimitatea existenţei sale zilnice încât, pentru a anula anii precedenţi, toţi câţi îi număram, pentru a-i anula în favoarea preschimbării mele, la rândul meu, în pui de ţăran, m-aş fi lăsat până şi lăbărţat şi resubţiat în formă nouă, pe nicovală, de mult ce iubeam din carte opinca ţării.

De la mama lui am aflat despre fuga de acasă a bărbatului ei, urmărit de autorităţi pentru a se înscrie cu tot avutul în ‘întovărăşirea agricolă’ şi despre nopţile dârdâite de ea însăşi în păpuşoi, pentru evitarea comisiei ce făcea prin ogrăzile oamenilor incursiuni aducătoare de groază, după căderea întunericului, cu acelaşi scop. De la ea am mâncat, în două luni, vreo şapte gâşte, gătite împărăteşte. În Costâna m-am îndrăgostit de unica învăţătoare de găsit în memoria mea sentimentală, al cărei nume de legendă – Oltea – de bună seamă că mi-a înflăcărat închipuirea şi patriotismul, mai mult decât să zic că boiul ei mi-ar fi aprins nesocotinţa ce-mi dogorea din cuptorul vârstei. Vasile m-a dus la o nuntă sătească, peste munte, noaptea, prin pădure, luminându-mi cărarea cu felinarul. Pe malul Sucevei am cules pentru prima şi ultima oară folclor ţigănesc de detenţie – de Canal! – în limba originară, dar şi în variantă românească. Atunci am renunţat la farafastâcurile moderniste în versuri şi m-am lăsat scăldat de ritmurile populare şi de prospeţimea imagisticii din ghicitori şi strigături. Zvanciuc m-a condus la mănăstirea cu turlă de piatră sculptată – zbor împietrit – a Dragomirnei, unde am dormit pe nişte saltele de ne îngropau în uitare, în apartamentul metropolitan, şi m-a readus kilometri întregi prin codru, de am văzut primul guşter din viaţa mea; şi tot atunci m-a deprins să culeg ciuperci, el împletind, în acest scop, un coş de nuiele comod de purtat şi, oricum, binevenit. El mi-a arătat casa lui Ciprian Porumbescu şi aceea a preotului culegător de folclor Tudor Pamfile, plină de manuscrise inedite şi, cu toate aceea, interzise tiparului. Pe uliţele Sucevei am apucat să văd şi eu un profesor de liceu de odinioară, străbătând caldarâmul în frac verde închis ca frunza de vişin. Ne-am aflat împreună, tot acolo, taman când arheologii, au descoperit beciurile unei case boiereşti, unde se ascunseseră, poate pe timpul lui Petru Rareş, comori, de spaima tătarilor răpitori de codane şi aur. Şi, în ultimul rând şi cel mai important, cu Vasile ne-am afundat în saltele de puf la mănăstirea Dragomirna, în apartamentul Mitropolitului, unde a doua zi la deşteptare un frăţior de mănăstire de vreo paisprezece anişori ne-a adus pe o tavă două căni de lapte cald muls atunci, şi am înnoptat în acelaşi pat, în casa familiei Eminovici, din Ipoteşti. A fost o vacanţă suficientă să mă for- meze pe tot restul vieţii, datorită acelui flăcău întâlnit la biblioteca Institutului de Relaţii cu Străinătatea din Bucureşti, pe care, nu peste multe luni urma să o evoc cu drag la Jilava împreună cu Nicolae Balotă.

Rămânându-mi un examen amânat, m-am grăbit cel dintâi spre Capitală.

Când m-a ajuns din urmă Vasile, peste vreo săptămână-zece zile, eram afundat în cea mai de neînchipuit experienţă culturală ce aveam s-o trăiesc: frecventarea pictorului Ion Ţuculescu, în propriu-i apartament din strada Lizeanu, unde, cu mari eforturi, izbutise să obţină dispensa de a deschide prima sa expoziţie sub comunism, până atunci fiindu-i interzis – cam des apare acest cuvânt, nu? – până şi să picteze şi riscând arestarea şi condamnarea pentru spionaj dacă ar fi fost prins ‘ieşind la peisaj’, cum nu i se dăduse adeverinţă de la Uniunea Artiştilor Plastici Români pentru dreptul de a picta în aer liber.

Apoi, m-am vârât până-n gât într-o afacere politică studen-ţească, prin realizarea căreia nădăjduiam să piară comunismul din ţară pe vecie.

Peste şase luni de la reţinerea mea, am fost depus la Tribunalul Militar. Avocatul îmi confie că părinţii mei insistau mult, prin mijlocirea sa, să numesc nişte martori ai apărării, pentru ca procesul să decurgă normal şi să-mi creez – zicea el – oarecari şanse. Luat astfel, nu am putut ceda amestecului de cinism, născut peste nopţile celor aproximativ o sută optzeci de zile ce mă despărţeau de acel mine însumi fluşturatic şi indiferent la soarta proprie ce fusesem înainte de arestare, nu am putut ceda, spuneam, amestecului de cinism şi matur– amară cunoaştere a minciunilor aşa-zisei legalităţi cu care mă confruntam şi am rostit numele lui Vasile. Poate şi al altora, nu-mi mai amintesc.

La data cuvenită, Vasile intră în sala tribunalului din strada Negru-Vodă şi, cu curajul pentru care îl admirasem în cursul vacanţei abia trecute, afirmă multe lucruri frumoase despre mine şi mai ales că s-a mirat că eram acuzat pentru preocupări politice, când eu îmi petrecusem dimineţi şi după-amieze în expoziţia pictorului Ion Ţuculescu. Mi-a trecut un fier roşu prin inimă: ‘Dacă îl vor lua şi pe Maestru la întrebări despre ce voi fi vorbit eu acolo!?’

Abia peste patru ani, după eliberare, am aflat de la părinţii mei că Vasile Zvanciuc, mutat între timp la căminul din Matei Voevod, venise într-o zi pe nepusă masă – probabil după ce avocatul meu îl desemnase ca martor al apărării – să le povestească în ce hazna se desfăşura formarea noastră, a studenţilor acelor timpuri. Fusese chemat de prodecanul filologiei, Ion Coteanu, şi acesta îi ceruse să semneze o declaraţie că aş fi fost dependent de droguri, mai exact opioman. Vasile refuzase. I se dăduse timp să-şi amintească faptul că astfel ‘stăteau lucrurile cu adevărat’… El îi vizitase pe tatăl şi mama mea, să-şi întărească sufletul, mai ales că i se specificase a fi urmat excluderea lui din universitate, de nu-şi forţa minţile să recunoască ceea ce i se afirmase despre mine. Vizitându-i, mai mult dorea să-i avertizeze pe părinţii mei în legătură cu ce anume trebuiau să se fi aşteptat a auzi la proces. Între paranteze, se cuvine să se afle că, în timpul Revoluţiei din ’89 şi după ea, când în Piaţa Universităţii studenţimea lupta prin marşuri ale tăcerii sau sub bâtele minierilor şi securiştilor din fruntea lor, acelaşi Coteanu, ajuns director al Institutului de Lingvistică, a venit la televiziune să protesteze împotriva studenţimii insubordonate. Exact ca odinioară…!

Va să zică Vasile luase hotărârea de a rămâne pe aceeaşi poziţie, adică să nu accepte a depune mărturiile mincinoase ce-i erau impuse de Ion Coteanu, sub ameninţări.

Şi l-au dat afară din facultate.

Să fi trecut vreo zece ani de la liberarea mea din spitalul Slobozia, unde ajunsesem din lagărul de muncă forţată Luciu-Giurgeni, când a avut loc lansarea primei mele cărţi originale: “Shakespeare – un psiholog modern”, la Teatrul Naţional din Cluj. În acel oraş locuia acum Vasile. Ne-am dat întâlnire.

Am aflat că, după exmatricularea lui, s-a prezentat la un nou examen de admitere, în alt centru universitar. A fost lăsat să promoveze un an, doi, şi a fost iarăşi exmatriculat. Nu a acceptat să se lase îngenunchiat. A luat-o de la început, aiurea. Acelaşi joc. A învăţat legătoria de cărţi, să nu mai depindă doar de banii părinţilor. Încă o dată s-a înfăţişat la un examen de admitere. Bineînţeles că i s-a îngăduit să mai urmeze cursurile vreo doi ani. Pe urmă, i s-au încheiat socotelile şi în acea facultate. Până ce, a patra oară, dacă ţin bine minte, se miră şi el când se văzu încă student şi în anul terminal, la filosofie, la Cluj. În apropiere de sfârşitul facultăţii, fu chemat de un domn – da, un domn! – care era şi factor de răspundere politică. Acesta spălă ruşinea învăţământului universitar românesc: îl încunoştinţă că ştia tot despre toate necazurile lui, dar că nu socotea că ar fi fost un duşman de clasă şi că îi încuviinţa luarea licenţei. Îl mai îndrumă ca, dacă intenţiona să ducă o viaţă paşnică, să rămână cu postul în Cluj, sub ochii săi atenţi. Astfel, când l-am întâlnit eu, Vasile era lector universitar, cu norma în cercetare, la institutul de filosofie al Academiei. Acum se poate să fie cineva mult mai important, în afara faptului că este poet, aşa cum l-am cunoscut dintotdeauna. Eu i-am editat atât volumul de versuri cât şi două cărţi de istorie a filosofiei, sub numele Vasile Zvăncescu.

Pentru ca cititorul să mai afle ceva despre Vasile, în afară de mărturia precedentă privitoare la caracterul fără pată al acestui tânăr care a fost victima prieteniei ce a purtat-o unui alt tânăr prea romantic şi prea puţin cu picioarele pe pământ – acela fiind eu, o mărturisesc cu tot regretul – sunt dator să istorisesc o întâmplare stranie de care am avut parte în satul Mănăstirea Humor.

Petrecând acolo de mai multe zile, în umbra frescelor miraculos de frumoase şi a turnului adiacent, mă îndreptam după prânz spre biserică. Am băgat de seamă de la distanţă un autocar din care descinseseră turişti, care acum se întorceau la vehicol. Pentru a evita aglomeraţia lor zgomotoasă, am cotit astfel încât să-i las în urmă, intenţionând să-mi recuperez priveliştea paradisiacă numai după abandonarea locului de către invadatori.

După ce m-am depărtat de stolul străinilor cu vreo douăzeci de paşi, aud dinapoi un glas bărbătesc, prietenos şi vesel:

– “Mihai! Mihai Rădulescu! Hei, Mihai!”

M-am răsucit pe călcâie degrabă. Deşi nu recunoscusem vocea, era limpede un cunoscut. Acela, un ins către patruzeci de ani, înalt, cu umeri largi, cu cămaşa descheiată la piept nu numai datorită căldurii, ci lăsând şi impresia unui nobil şi boem dezinteres pentru cum arăta, îmi făcea semne încântate cu braţul, dacă nu chiar cu braţele amândouă. M-am grăbit către el, la fel de nedumerit ca şi până atunci: cine putea fi?

– “Sunteţi Mihai Rădulescu?”

– “Da. Eu sunt…”

– “Andone mă numesc…”

– “Ne cunoaştem?”, l-am întrebat stânjenit.

– “Nu chiar. Eu vă cunosc; d-voastră pe mine, nu.”

– “De unde mă cunoaşteţi şi cum de eu…nu?”

– “De la Vasile Zvanciuc.”

– “Adică, el… cum…? Ne-am cunoscut în Costâna sau unde?”

– “Niciodată şi nicăieri. Vasile mi-a vorbit de d-voastră şi …v-am recunoscut!”

Sărmanul fratele meu Vasile – după câte ai suferit de pe urma mea, să mă mai ştii descrie cu atâta …dragoste!

Şi aş mai adăuga un cuvânt. După un nenorocit accident vascular cerebral, ce l-a lăsat întins pe podea, singur în casa părintească, până ce a fost descoperit de careva şi salvat, Vasile mi-a dat un telefon. Câtă căldură era în glasul lui!

– “Mihai, dacă vrei să mai petreci o vară la Costâna, grăbeşte-te! O să vând casa…”

Vasile, deşi nu stăm de vorbă mai niciodată, ştie ce a însemnat Costâna în existenţa mea.

După încheierea acestor rânduri, sper să afle şi ce a însemnat el în existenţa mea.

Mihai Rădulescu

P.S. Cititorul este rugat să acceseze site-ul www.litdedetentie.as.ro

pentru a afla mai multe despre condiţia intelectualilor români sub comunism, din scrierile mele: “Însemnări pe “Calendarul meu” de Radu Gyr, “Hrandt” (îmbogăţit cu o galerie de laviuri) şi ““Rugul Aprins” de la Antim la Aiud”