9

GLASUL CONŞTIINŢEI

Cele ce urmează ne lasă să discernem o altfel de Chemare a lui Dumnezeu decât ne-am obişnuit a cerceta până acum. De data aceasta ea vine pe calea tăcută a conştiinţei personale, mijlocind un glas lăuntric ce nu este audibil, care nu foloseşte cuvinte, nici interjecţii, dar care grăieşte la fel de pe înţeles ca şi vocea folosită de noi pentru comunicarea zilnică.

Naratorul, din a cărui istorisire împrumutăm cele folosite mai jos pentru înţelegerea fenomenului cercetat, preferă anonimatul. Pe timpul anchetei menţionate, era un copil de optsprezece ani. Ucenic al părintelui Nicodim Măndiţă, el fusese trimis la Bucureşti, să ajute la difuzarea cărţilor scrise şi publicate de protosinghel odinioară şi ajunse, odată cu impunerea comunismului, a fi socotite interzise. După eliberarea tuturor deţinuţilor politici din temniţele roşii, în 1964, ajutoarele călugărului scriitor, ca şi el însuşi, în devălmăşie, fură arestate, devenind astfel cei dintâi puşcăriaşi politici ai erei noi, aceea presupusă a libertăţii impuse de Occident barbariei locale.

Obiectivele anchetei au fost, printre altele: 1. depistarea tuturor exemplarelor din cărţile editate cândva şi 2. a manuscriselor rămase nepublicate.

Deşi încă nematur, ca număr al anilor, şi cu toate că nu mai fusese niciodată pus în situaţia de a fi ameninţat şi acuzat, întrebat insistent asupra ascunzătorilor unde erau adăpostite manuscrisele părintelui Nicodim, glasul conştiinţei îi şopti să păstreze tăcerea asupra celor cunoscute de el, să nu se dea de gol. Supunându-se acestui glas, şi-a îndeplinit datoria creştinească de apărare a celor persecutaţi pentru Dreptate şi Adevăr. La asta îl chemase glasul conştiinţei. Să-i ascultăm amintirile:

“Eu cunoscând soarta celor mai importante manuscrise, “Privelişti apocaliptice” şi “Vămile văzduhului”, ştiind eu câte ceva, chiar şi în câte exemplare existau (aflându-mă cu Părinţii, auzisem unde se găseau strânse), intenţia le-a fost să afle prin mine acestea. Însă am avut tăria să nu cedez, negând că aş fi ştiut ceva.”

Urmă o ispită dintre cele mai grave: apăsarea altora în locul tău; pentru salvarea ta să îngreunezi situaţia unora care nu ţi-au făcut decât binele! Chemarea lui Dumnezeu îl îndemna pe tânăr să nu accepte tentaţia diavolului. Era prea crudă vârsta sa pentru a se revolta cu privirile sălbăticite, cu replica tunătoare, cu gestul cutezător împotriva propunerii abjecte. Dar era suficient de matur pentru ca nu cumva să rostească vorbele incriminatorii ce se aşteptau de la el. Conştiinţa nu-l lăsă să asculte de frică, deşi tremura tot, fără a se putea stăpâni.

“Au încercat să mă implice, să mă facă să consimt a-i acuza pe fraţi că mă corupseseră şi-mi distruseseră tinereţea, viitorul ş.a.m.d. Chiar dacă nu eram pregătit să le răspund cu siguranţă de sine, am făcut-o prin tăcere.”

Pălmuit, ţinut sub umbra rece a unui revolver depus înainte-i pe masă, trecând de la o viaţă spiritualizată la una hâdă, a murdăriei şi urei omului faţă de oameni, roadele comunismului, personajul cunoscut nouă a izbutit să-şi păstreze vigoarea lăuntrică şi să-şi menţină atenţia trează la cele ce-i glăsuia conştiinţa.

“Atunci când am negat că aş fi avut cărţi, mi-au tras o palmă straşnică, singura primită de la ei. Scoseseră pistolul pe masă, fără a-l îndrepta spre mine, dar cercând să mă impresioneze cu prezenţa lui acolo. Sigur că am trecut prin acestea cu multă slăbiciune. Aveam o emoţie atât de mare încât mă apuca un tremur – era şi un timp friguros de toamnă, aveam doar un pulovăr –, dar nu atât din pricina răcelii, cât de emoţia contactului acesta, trecând de la cald la un rece de minus... minus mult sub zero grade...! Adică de la viaţa duhovnicească liniştită, spiritualizată, a bucuriei, dintr-o dată să am contact cu nişte oameni pe care nici măcar nu mi i-am putut închipui cât de duri (nu vreau să folosesc cuvinte jignitoare) erau, cu comportamentul şi atitudinea lor faţă de victimă.”

Reluând spusele sale: “Am avut parte, în şir, de câteva rânduri de interogări, la primăria comunală, vecină cu noi. A fost primul meu contact cu asemenea organe de represiune. Erau foarte interesaţi să dibuie unde se aflau “Privelişti apocaliptice”, “Vămile văzduhului” şi celelalte manuscrise.”

Temerea aceasta – anume că prin el s-ar fi efectuat trădarea şi, în consecinţă, s-ar fi pierdut manuscrisele unor lucrări de mare însemnătate rămase încă netipărite – l-a salvat de temniţă, ceea ce tânărul era departe de a fi fost conştient atunci când ascundea adevărul asupra locurilor unde se aflau manuscrisele. Ce vreau să spun? Oricum, acele locuri se descopereau – după cum s-au şi descoperit – prin atâţia alţii mai direct implicaţi în ascunderea lor. Dar pe lângă aceasta, dacă se dovedea că el avusese ştiinţă cu privire la ascunzătorile operelor religioase respective, ar fi fost socotit a fi deţinut o poziţie de vârf între fraţii ucenici ai Părintelui Nicodim, a fi fost unul dintre cei de mare încredere, unul dintre conducători chiar, unul răspunzător de răspândirea învăţăturilor creştine pe calea cărţii. [Cititorul îşi aminteşte că am folosit această sintagmă, “Calea Cărţii”, pentru a denumi calea specifică folosită de Părintelui Nicodim pentru a ajunge la sufletele credincioşilor, astfel intitulând eu o viaţă pe scurt a protosinghelului, publicată atât de Părintele Nicolae Tănase, cât şi de Editura Agapis, mai târziu, într-o a doua ediţie]. Anchetatul, pentru a reveni la el, nu era conştient cât de departe băteau întrebările securistului. Rămânând un om de caracter – deci nedivulgând secretele ce-i parveniseră datorită totalei încrederi cu care era tratat de către fraţii săi întru Hristos, aceasta s-a răsfrânt asupra libertăţii sale: făcând binele şi-a făcut cel mai mare bine, ca să îl parafrazăm pe Părintele Nicodim.

Ni se pare foarte semnificativă, pentru întreaga desfăşurare a Chemării despre care vorbim aici, următoarea frază a respectivului anchetat: “N-am avut ce să recunosc decât faptul că am citit, că am avut cărţi, că le-am citit.”

Aceasta este Chemarea esenţială: să citim, să iubim cartea, să citim.