8

FERICIŢI CEI SĂRACI CU DUHUL

Cele de mai jos vor fi amendate, de către cititorii grăbiţi sau neatenţi, ca dăunătoare generaţiei celor tineri, într-o epocă a triumfului ştiinţei, când viitorul lor depinde tocmai de şcoala absolvită.

Dar să nu ne grăbim a da cu piatra. Pentru că în spatele povestirii de faţă se ascunde o taină a ştiinţei de alt ordin, ce se cade a fi descifrată înainte de ridicarea şi azvârlirea pietrei. Aruncarea pietrei, acolo unde cade ea, înalţă hotar de netrecut între doi oameni, între două grupuri sociale. Or, oamenii există pentru a se apropia unul de celălalt, nu pentru a se despărţi şi dispreţui până la ură.

Istoria noastră debutează cu apariţia într-un sat numit Români, de pe lângă Buhuşi, a câtorva bărbaţi ce lăsau să le crească barba, care nu lipseau niciodată de la biserica parohială, duminicile ori de sărbători, care se spovedeau şi împărtăşeau la preotul local, dar aveau şi încuviinţarea acestuia de a cerceta un anume monah preţuit de ei, pe nume Nicodim, şi, cu prilejul celor patru mari posturi, să se şi spovedească, mai temeinic, călugăreşte, la el.

Bărbatul care mi-a istorisit cele ce urmează era copil în timpurile acelea. Tot observând purtarea lor deosebit de cuviincioasă, de pioasă, în obştea credincioşilor, fu, la început, intrigat de ea; pe urmă, atras; mai apoi, fascinat. Când unul dintre dumnealor îl îmbie să poarte împreună discuţii despre credinţă, se socoti pornit pe un drum de cunoaştere a lui Dumnezeu, ceea ce era adevărul adevărat, pentru că, fără s-o ştie teoretiza, asculta de Chemarea Lui, făcută prin gura consăteanului cântăreţ la biserică, deşi nu fusese şcolit pentru această slujire.

Dacă îi cunoscu puterea cu care se agăţa de noile cunoştinţe religioase dobândite, adultul îi pomeni despre ucenicii ieromonahului Nicodim Măndiţă, ipodiaconi ţinând de mănăstirea Neamţului. Ei slujeau lui Dumnezeu bătând potecile, din cătun în cătun, cu raniţa la spinare, încărcată cu cărţile scrise de călugăr, sau cu căruţa mergând din loc în loc, oprindu-se la bâlciuri, unde strigau ţăranilor că marfă mai bună ca a lor nu aveau de unde dobândi, căci din tipăriturile lor puteau învăţa oamenii cum să se mântuiască...

În cele din urmă, băietul fu întrebat de poftea a fi condus la mănăstirea cu pricina. Era o a doua Chemare, resimţită de el ca atare.

Iată propriile sale cuvinte cât se poate de explicite:

“Până în acel moment făcusem şapte clase elementare şi aveam liceul început. În acest prim an de liceu s-a produs ceva neobişnuit: am simţit o Chemare a lui Dumnezeu, ceva deosebit. M-a atras munca aceasta dedicată cultivării religioase a poporului: cărţi scrise, editate şi transmise oamenilor.”

Este foarte interesant de aflat în sufletul cui răsuna această Chemare. Să-i dăm iarăşi cuvântul celui care preferă să-şi păstreze anonimatul şi ale cărui legături cu temniţa s-au soldat într-o anchetă urmând unei ascunderi de securitate:

“Parcă mă muncea gândul că ar fi fost fără seamăn dacă şi eu aş fi putut participa la aşa ceva...” îşi spune cuvântul romantismul vârstei şi îndemnul lăuntric pe care, odată ieşiţi din tinereţe, îl simţim tot mai anevoie poruncind în pieptul nostru. La ce îndemn gândim? La îndemnul de a proceda astfel încât să folosească viaţa noastră cuiva; ba la cât mai mulţi; îndemnul de a ne jertfi pentru o idee, o cauză, pentru semenii noştri, ori, mai presus de orice, pentru Dumnezeu.

Şi nu i-a fost destul flăcăului.

“Am pornit la şcoală cu alte aspiraţii. Nu aveam în vedere o profesie anume, ci mă îndemna o sete mare de cunoaştere, cu înclinaţia spre literatură: tot ce înseamnă literatură, fie istorică, fie beletristică, cu alte cuvinte literatura propriu-zisă, pură. Citeam mult la vremea respectivă şi doream să mă consacru, în cele din urmă, literaturii.”

Însă o voce necunoscută din sine îi şopti despre alte căi posibile...

“Se deschisese în sufletul meu ceva deosebit pentru Dumnezeu şi cele sfinte, o sete, un dor care mă determinau să cer de la Dumnezeu un sprijin, un ajutor din partea cuiva care să-mi orienteze paşii în viaţă. Aspiram să-l cunosc pe Dumnezeu, să cunosc voia Lui.“

Trăirile sale secrete se concretizează, se lămuresc treptat, până ajunge să numească singur cele resimţite, conform canonului urmărit de noi:

“La vârsta pe care o aveam – fără ca să fie o alegere superficială, datorită tinereţii mele, – eram frământat. Am trecut ca printr-un fel de probă, fără s-o vreau, fără s-o ştiu... Insist: era o alegere în urma unei Chemări.”

Iar Chemarea nu se mulţumeşte a se face auzită, ci devine lucrătoare în clipa când a fost condus să-l cunoască pe Părintele Nicodim, autorul cărţilor ce-l încălziseră. “Când am ajuns la poartă şi dânsul ne-a întâmpinat, a făcut-o ca întotdeauna cu un zâmbet pe faţa lui care era atât de minunată: o figură de om duhovnicesc, de om al lui Dumnezeu... M-a impresionat. M-au cucerit blândeţea şi dragostea şi bunătatea lui.

“M-am spovedit. Printre altele am avut o întrebare: dacă era de acord ca eu să mai fi continuat şcoala sau socotea că îmi era de folos să renunţ la cursuri. Asta deoarece simţeam o Chemare care-mi cerea o dedicare de alte dimensiuni. Exista o bucurie, o apropiere, o prezenţă a lui Dumnezeu, căruia simţeam că trebuia să-I răspund şi eu într-un mod cu totul deosebit.” Resimţim aici, deşi nu o numeşte, apărând la copil nevoia de a părăsi tot ce a fost el până la acel prag, pentru a deveni un om nou, nevoia de a rupe cu trecutul, chiar dacă, din punctul de vedere al omului de lume, acel trecut era foarte onorabil şi în spiritul celei mai pioase construiri de sine cu putinţă unui tânăr care-şi formează viitorul.

Băiatul se îndrepta către poarta cea îngustă, fără să ştie bine ce făcea. Şi cum calea nouă i se părea că ar fi contrazis tot ce intuia el că nădăjduiau părinţii şi doreau profesorii pentru el, avea şi o oarecare teamă de a nu greşi. Dar chemarea către sărăcirea duhului era prea puternică pentru a nu-l fi adoptat urgent aliat şi sfetnic pe duhovnic, o sărăcire a duhului predicată în “Fericiri”, deci reflectând cugetarea creştină, chiar dacă băietanul nu era prea conştient, la ceasul acela, de perfecta sa strecurare în pielea creştinului începător.

Voi mai zăbovi o clipă încă alături de textul precedent, pentru că pomenirea Chemării, pentru mine, are o deosebită însemnătate şi doresc să atrag şi atenţia cititorului asupra acestei idei atât de importante în contextul abia părăsit. În definitiv, un copil, în temeiul Chemării, renunţă la şcoală, la o şcoală de care ar fi depins realizarea sa ca literat (după cum îi era nădejdea). Bine a făcut să socotească aceasta o Chemare divină? Acum că am perspectiva întregului vieţii sale, pot afirma că a făcut bine. Căci timpul ce l-ar fi închinat studiilor laice dintr-o şcoală comunistă el l-a dedicat deprinderii abeceului creştin. Or, aceasta avea să-i folosească peste zeci de ani, după ce Părintele şi ucenicii săi au trecut prin flăcările martirajului, după ce el însuşi a fost anchetat cu duritate, atunci când şi-a închinat integral maturitatea editării operelor Părintelui Nicodim, după Revoluţia din ‘89, când a înfiinţat o editură anume cu ţelul acesta... Există Chemări ce ne vin de la Dumnezeu iar cea despre care a fost vorba este una dintre ele.