7

MURIBUNDUL ŞI CONDAMNATUL

Deschizând împreună romanul “Război şi pace”, întâlnim nişte împrejurări speciale (şi nespus de generalizate) de revelare a Chemării lui Dumnezeu. În analiza făcută de Lev Tolstoi trecerii din viaţă a prinţului Andrei Bolkonski (acestea sunt împrejurările menţionate), există ceva ce aparţine atât morţii cât şi temniţei, de aceea suntem cu atât mai interesaţi de observaţiile autorului.

Aceia dintre cititorii mei care au cunoscut personal experienţa penitenciară vor recunoaşte, la personajul în cauză, starea de spirit despre care vorbesc şi, pe urmele ei, apariţia a ceva superior unei stări de spirit, întronarea în psihicul nostru a unei absenţe a stărilor de spirit, înlocuite de stări fără nume, dar care nu ne caracterizează mai puţin atunci când ne este impus – abia eliberaţi din temniţe – contactul cu “cei vii” (pentru a nu ne depărta de limbajul funebru de la care plecăm), voiesc a spune: contactul cu cei liberi.

“În cuvintele lui, în tonul vocii lui şi mai cu seamă în privirea lui – rece, aproape duşmănoasă – se simţea înstrăinarea aceea faţă de tot ce este lumesc, care e atât de înfricoşătoare pentru un om viu. El, se vedea bine, greu mai putea pricepe tot ce ţinea de viaţă; dar, o dată cu aceasta, se simţea că, dacă nu mai înţelegea ceea ce ţine de viaţă, nu era din pricină că-l părăsise forţa de înţelegere, ci din pricină că înţelegea altceva, ceva ce nu pricepeau şi nu puteau pricepe oamenii vii, şi asta îl absorbea pe de-a-ntregul.”

Necunoscând decât ravagiile produse în sufletul nostru de regimul detenţiei politicilor sub comunişti, va să zică neputându-le compara cu urmele imprimate de către un regim penitenciar dintr-o ţară necomunistă sau menit pedepselor de drept comun, cele ce scriu acum sunt restrânse la aria punitivă menţionată. De aici, se deduce o înlesnire a acceptării comparaţiei pe care o fac, deoarece gherlele în oroarea cărora au fost zidiţi cei acuzaţi ca duşmani ai statului creau condiţiile cel mai potrivite unei morţi deloc lente, cum se crede, ci precipitat ‘naturale’, atrasă prin epuizarea forţelor vitale tot mai istovite şi mai sufocate zilnic. Aşadar, deţinutul temniţelor comuniste era un “cadavru viu”, pentru a rămâne în sfera ideatică a aceluiaşi titanic prozator al literelor ruse.

Iată pricina înstrăinării deţinutului, aproape duşmănoasă, de cei liberi: nu-i mai poate pricepe, ei rămânând într-o lume cu o problematică minoră în raport cu tărâmul morţii întrevăzut tot mai concret şi tot mai din apropiere de către condamnat. Cât despre înţelegerea lui de către ceilalţi, ea este o imposibilitate: deosebirea dintre experienţele noastre (personale, de grup, naţionale etc.) ne disting, distingere exacerbată, în condiţiile arestării, conducând până la o posibilă nerecunoaştere că am face parte din aceeaşi specie, sentiment extrem de puternic în cazul anchetelor şi ale condiţiilor de pază, de pedepsire ş.a.m.d., din închisori.

Romancierul completează trările prinţului Andrei, de la care plecăm, arătând că, simultan, “totul îi devenise indiferent, şi-i devenise indiferent din pricină că altceva, mult mai însemnat, îi fusese dezvăluit”. Cu atât mai mult, strecurându-se anevoie din manşonul refugiului său din faţa existenţei celorlalţi, “nu mai era în stare (...) să priceapă (...) complicatul tâlc pe care-l aveau cuvintele lui pentru oamenii vii”. Cunoaştem prea bine privirile schimbate între ele de rudele noastre sau de prieteni, atunci când le-am făcut întâile mărturisiri voalate privitoare la cele experimentate în anii cât am lipsit din mijlocul lor. Le-am văzut dezamăgirea când au pomenit în faţa noastră cu sete răzbunarea ce ni se impunea ca urmare a chinurilor îndurate şi au primit în schimb cuvintele noastre de iertare a călăilor ca pe o dovadă certă a reducerii bărbăţiei şi a capacităţii noastre de luptă, pe când pentru noi replica dată lor constituia o reacţie firească a inşilor venind dintr-o altă lume, unde preocupările celorlalţi nu mai aveau consistenţă, unde răzbunarea devenea indiferentă. “Cât de departe e el (...) de tot ce e viu”, constată suprinsă sora lui Andrei când îl revede. Acest gând l-am regăsit şi noi în căutăturile fericiţilor care nu au trecut prin universul dindărătul gratiilor. Ca şi muribundului, proaspăt slobozitului starea sa i se pare cel mai firesc lucru din lume. El se regăseşte în înţelepciunea vorbelor lui Bolkonski: “Nu e nimic de plâns aici”.

Anevoie, se naşte un început de dialog nemărturisit, ci tăinuit în pieptul deţinutului, purtat cu cei care-l înconjoară, precum în pieptul aceluia de pe patul letal: “Lor trebuie să li se pară dureros lucrul acesta. Dar cât e de simplu! (...) Ei vor înţelege asta în felul lor; ei nu vor înţelege! Ei nu sunt în stare să înţeleagă că toate sentimentele acestea pe care pun ei atâta preţ, toate gândurile acestea care ni se par atât de importante, toate sunt inutile. Nu ne mai putem înţelege unul pe altul!” şi tăcu.”

Şi, pe neaşteptate, pentru Marie, sora prinţului aflat în suspensie pe hotarul dintre viaţă şi moarte, se făcu lumină. Femeia era o veche şi profundă credincioasă, iată raţiunea pentru care izbutea să aibă o altă dezlegare a momentului decât ceilalţi de faţă, una a Adevărului: “Nu mai plângea, dar se ruga necontenit, întorcându-şi sufletul spre Cel nepătruns şi veşnic, a cărui prezenţă se simţea acum atât de puternic în preajma muribundului.” Marie auzea Chemarea lui Dumnezeu străbătând spre ea din prilejul Morţii.

Pentru a duce la bun sfârşit şi evoluţia comparaţiei pe care ne-am întemeiat mai sus, vom conchide scoţând în evidenţă faptul că, aşa cum “prezenţa” lui Dumnezeu “se simţea (...) atât de puternic în preajma muribundului”, la fel ea respira din fiece colţ de beton sau fir de colb din preajma celor siluiţi pentru convingerile lor anticomuniste ieri.