6

CHEMAREA CA MESAJ

Fostul conferenţiar universitar la Facultatea de Ziaristică, disident şi militant pentru drepturile omului în România, Victor Frunză, în faţa ameninţării roşii locale şi-a găsit ocrotire politică în Danemarca şi a revenit în Patrie îndată după Revoluţia din ‘89, aici înfiinţând o editură prin mijlocirea căreia îşi continuă lupta împotriva marxismului remanent sub farduri de ultimă oră.

În volumul “Lehamitea” (Bucureşti: evf, 1998, Sfântu’ Stiliean, p.8), el îşi avertizează cititorii: “Declar fără rezerve misticismul meu”. În ce măsură acest misticism ne interesează dincolo de curajul intelectualului, la origine un materialist ateu, de a şi-l da pe faţă, vom afla îndată. Scriitorul se explică imediat mai departe, declarând că recepţionează, independent de voinţa sa, anumite mesaje provenind de aiurea (“un Emiţător într-o corespondenţă tainică cu viaţa mea”). Insistă în a ni-l face accesibil ca idee. ”Nu eu L-am inventat. El mi-a atras atenţia asupră-Şi, când nici nu gândeam că mai poate fi şi altceva decât realitatea imediată. A trebuit doar să învăţ a-L cunoaşte [...] prin semnalele repetate pe care mi le-a trimis” (idem).

Cititorul descifrează cu uşurinţă în spatele acestei discreţii terminologice prezenţa lui Dumnezeu.

Explicaţiile lui Victor Frunză continuă cu bună-cuviinţă creştină, descriind profund emoţionant, cu dragoste de estet dar şi ţărănească, două icoane ortodoxe aparţinând prozatorului, dintre care una confiscată de securitate la timpul cuvenit. Cealaltă, reprezentându-l pe Sf. Stelian, o dăruise cuiva care i-a înapoiat-o în perioada exilului pomenit.

Reîntâlnirea cu imaginea pioasă i-a adus în minte şi rolul jucat în copilăria sa de sfântul reprezentat pe lemnul ei: pe punctul de a se îneca împreună cu un băieţaş, tatăl acestuia, un Stelian, i-a salvat pe ambii. “Întâmplător, sfântul care ocroteşte copiii o fi fost în acel moment prin preajmă? Pe tatăl băiatului îl chema întâmplător Stelian? Numele nu-i pecetluia şi menirea? (...) Sfântul ăsta apare din nou în viaţa mea! Cum Dumnezeu n-am văzut până acum că vine la mine în momentele de răscruce? Ce vrea el să-mi spună acum?” (p.10).

Figura pictată, şi mai ales dublul ei duhovnicesc, par purtătoare ale unei Chemări, aşa cum o înţelegem şi noi în acest serial. Victor Frunză o dezvăluie la rândul lui, ceea ce îmi confirmă intuiţia, anume că noi, cei care am trecut măcar prin umbra temniţelor, trăim într-o lume a Chemărilor lui Dumnezeu şi că suntem datori nu numai să le ascultăm, să le înţelegem, dar că ni se cade să le şi dăm crezare şi urmare.

Dealtfel, aţi remarcat titlul volumului ce debutează cu acest text programatic; este: “LEHAMITEA”. Aceasta e starea de spirit a autorului când constată, în mai bine de zece ani, că apucăturile dictaturii boite-n roşu ieri sunt departe de a fi fost primenite. De aceea mi se pare disperată poziţia aleasă în cuprinsul opului pentru schiţa privitoare la Chemarea tăinuită de Sfântul Stelian: ea deschide cartea, ca şi când lui Victor Frunză nu i-a mai rămas altă nădejde decât una mistică, a ajutorului venit din Lumea Cealaltă.

Şi câtă dreptate îi dăm, după lectura desfăşurării necazurilor sale postrevoluţionare, cu nimic mai prejos decât cele anterioare lui 1989...