5

GEAMANTANELE CU BANI

“Când eram secretarul general al Primăriei urbane Cozmeni (aveam foarte mulţi secretari sub conducerea mea)”, îmi povestea un vechi deţinut politic, aruncat în temniţe în două rânduri, “s-a alcătuit o comisie compusă din Primul Preşedinte al Tribunalului, din Prefect, din Primarul oraşului, din medicul primar, din reprezentantul suprem al fiscului, din directorul Băncii şi toate notabilităţile din oraş, o comisie pentru evaluarea vânzărilor efectuate de către stat de imobile şi multe alte lucruri. S-au adunat sume foarte mari şi eu am fost numit secretarul acestei comisii. Fiind secretar şi în acelaşi timp şi casier, după ce s-au adunat toate sumele, le-au depozitat în nişte coşcogeamite geamantane şi m-au trimis să depun totul la Bancă. Le-am cărat la Bancă şi casierul mi-a spus: – “Imposibil să număr tot de-acuma până-n seară, pentru a-ţi da chitanţe. Vino mâine dimineaţă.” Atuncia mi-am luat toate geamantanele şi am tras la hotel până a doua zi dimineaţa. La hotel nu mai aveau cameră liberă decât la mansardă. Am urcat la mansardă, am pus geamantanele acolo şi, spre deosebire de alte zile când îmi mai îngăduiam să ies în oraş, nu puteam lăsa nepăzită suma aceea extraordinar de mare.

“M-am închinat şi m-am culcat devreme.

“După ce am adormit, am simţit că cineva mă trăgea de mână. M-am trezit. Văd că nu era nimeni în cameră! De fapt, nu mă trăsese nimeni. Aşa simţisem eu. Zic: – “Cine m-a... că nu-i vis?! Cineva mă trage de mână.” Mă duc la uşă, să verific dacă nu-i descuiată, că eu o încuiasem. Când mă culcasem era-ncuiată.

“Când o descui, m-a răbufnit un fum foarte dens. Nu mai puteam respira. Mi-am dat seama că hotelul luase foc. După două-trei minute, am început să aud ţipete de deznădejde, stridente. Oamenii săreau pe fereastră. Nu mai aveau loc să se-nghesuie pe trepte. Strigăte, mai ales ale unor femei disperate. Incendiul era mare. Gălăgia şi mai mare. Atunci am luat un cearşaf de pe pat şi am răsturnat toate geamantanele în cearşaf, l-am înhăţat la spinare (eram destul de voinic) şi am coborât treptele.

“Norocul meu a fost că la ieşirea din hotel am dat peste un funcţionar al Primăriei, aflat pe-aproape. Când auzise rumoarea asta mare şi că s-a dat alarma de incendiu, a venit şi el să vadă ce era cu focul. I-am dat bagajul acela adunat în cearşaf şi eu am vrut să mă întorc să mă-mbrac, să-mi iau şi eu câte ceva, că aveam o sumă de lucruri la care ţineam foarte mult: amintiri de la tata. Chiar le pusesem pe fereastră în hotel. Şi n-am putut să mai urc. Aşa mă îneca fumul că nu am mai putut urca să iau nici hainele, nici... Nimic, nimic, nimic!

“Atunci am ieşit din hotel şi m-am dus la Primărie, aşa cum eram îmbrăcat, în négligé. La Primărie, m-am aşezat în camera de gardă. Mai târziu, am primit un telefon de la poliţie: – “Domnu’ Icsulescu?” – “Da.” – “Domnu’ Icsulescu, suntem informaţi că trebuia să depuneţi o sumă la Bancă, o sumă foarte importantă.” – “Da.” – “Suntem informaţi că dumneavoastră n-aţi depus suma respectivă la Bancă.” – “Da.” – “Suntem informaţi că această sumă aţi dus-o în altă parte şi că incendiul ar avea strânsă legătură cu dispariţia sumei şi că a fost foarte bine venit, în sensul acesta. Vă rog să vă grăbiţi la poliţie să ne daţi detalii în legătură cu aceste informaţii.” Eu am spus: – “Nu pot să plec de aici. N-am haine. Nu sunt îmbrăcat. Dar poftiţi dumneavoastră la Primărie.” Au sosit la Primărie şi i-am lăsat să debiteze tot ce au vrut, eu pozând că, într-adevăr, supoziţia lor ar fi fost adevărată şi că n-aveam încotro şi trebuia să recunosc. Când le-am arătat cearşaful, au rămas puţin aşa, eu prefăcându-mă iniţial că recunoşteam vina.”

Faptul că această întâmplare mi-a fost comunicată de către un fost deţinut vădeşte preocupările acestora legate de “Chemarea lui Dumnezeu”, chiar dacă ei nu le teoretizează aşa cum o fac eu. Lucrul nu este de mirare, condamnările din perioada comunistă, în majoritate fără temei juridic, obligând victimile să încerce a pricepe care era sensul metafizic al aruncării lor în gherlă. Un sens motivabil de către oameni neexistând, în mod obligatoriu ei deduceau implicarea divinităţii în existenţele lor, implicare interpretată ca o “Chemare”, ceea ce îi apropia de adevăr. Iar întru fundamentarea teoriei că erau “chemaţi”, ei reinterpretau momente ale trecutului ce puteau, la rândul lor, sugera o “chemare” personală, cum este cazul în relatarea de faţă, una întru salvarea personajului de moartea prin foc, pe o cale inexplicabilă prin raţiune, ci doar pe una mistică.