48

PRIN V. VOICULESCU

OMENIREA ESTE CHEMATĂ LA FAPTA CREŞTINĂ

Medicul Radu Voiculescu, unul dintre fii poetului, dupã ce fusese vestit de către un necunoscut că tatăl său putea fi adus acasă din detenţie, după ce obţinu îngăduinţa şefilor săi de la institutul unde lucra, ajunse a doua zi dimineaţa la dispensarul din Turda. Fu îndrumat către etaj. O camera plină de foşti puscăriaşi. Le cercetă pe rând figurile triste, impasibile. Îşi descoperi tatăl. Era altul decât îl cunoscuse. Chipul nobil îi fusese zdrobit de pecetea mohorâtă a temniţei. Capul, chilug; faţa, smochinită. Vorbea foarte încet şi reţinut: îi era frică să nu tragă careva cu urechea. A plâns. L-a întrebat de surorile sale, de copii, de prietenii ramaşi în libertate. Fiul glăsuia firesc, cu ton nici prea tare, nici prea surd, ca omul slobod între cei slobozi. Bătrânul se grăbi să-i facă semn să scadă intensitatea vocii, îi şopti că o parte dintre cei de acolo erau hoţi şi turnători periculoşi. Extrem de prudent.

Pe la amiază, şi-a făcut apariţia directorul spitalului. Întocmirea formelor de externare. Feciorul şi-a părăsit părintele, să găsească un mijloc de transport până la gara din Câmpia Turzii, singura apropiată. A străbătut târgul în dreapta, în stânga, uitând de masă, potopit de griji. Vlăguit.

În sfârşit, i-a ieşit în faţă o volga, taxi. I-a făcut semn. Opri. Doctorul trase adânc aer în piept. Se încurajă singur şi se avântă cu: „Domnule, a ieşit tata din închisoare".

- “Am rămas impresionat ce receptivi erau oamenii la suferinţa noastră”, îmi mărturiseşte.

- “Şi pe mine mă impresionează”, repet după el, cu un nod în gât.

Îmi amintesc cu ce frică de oameni m-am eliberat eu însumi şi mă acuz, ascultându-l, pentru neîncrederea mea de atunci; mi-au trebuit zeci de ani şi o revoluţie s-o anihileze.

Oare a pierit ea de tot?

Nu.

Deci şoferul a acceptat pe dată să-l ajute pe poetul mai mult infirm decât pe picioarele proprii. A şi cerut o sumă modică pentru transport: optzeci de lei. A pus mâna, alături de fiu, să-l care pe braţe pe vârstnicul neputincios. De altfel, era un fel de fulg articulat. Îl instalară cu băgare de seamă pe canapeaua dindărăt a automobilului.

Când coborau scara, fostul întemniţat, încercând să-şi scuze lipsa de puteri şi să mai aline mâhnirea băiatului său, i-a spus: „Noi suntem longevivi. Mă fac eu bine şi o să dea Dumnezeu să trăiesc până la nouăzeci de ani…" Nu-şi dădea seama, deşi medic - el, marele diagnostician! - de gravitatea propriei sale situaţii: era plin de speranţă.

Poetul suferea grav de tuberculoză. Un morb Pott, o carie osoasă a vertebrelor; două erau distruse masiv.

La Câmpia Turzii, fiul şi-a aşezat părintele pe jos. Cu chiu, cu vai. L-a rezemat de zidul gării, pe peron, în aşteptarea acceleratului. Îl îngrozea faptul că vagonul de dormit pentru care avea bilete ar fi putut trage aiurea de unde-şi pusese iubita povară nemişcată. Iar trenul urma să oprească numai timp de două minute!

Într-un grup, nu departe de ei doi, nişte ceferişti şedeau pe lădiţele de lemn, cu felinarele alături.

Se apropie de dânşii: „Dom'le, l-am scos pe tata din închisoare. Uitaţi-vă în ce hal e! Trenul stă puţin. Trebuie să nimerim vagonul de dormit…" Urmă până la capăt istoria ce-l tulbura; continuă cu rugămintea de a fi ajutat. „N-ai grijă, domnule! Se face!" Aşa a fost. L-au luat pe sus şi l-au suit fără dificultate. N-au vrut să primească nici un ban. A fost nevoit să le strecoare cu de-a sila-n buzunar o bancnotă.

Însoţitorul de vagon, când a ascultat povestea reluată, le-a oferit să ocupe compartimentul de lângă uşă, pe răspunderea lui. „Mă descurc eu, vedeţi-vă de treabă! Îl băgăm aicea, că-i mai bine. Restu', treaba mea!"

- “Deci şi el m-a ajutat”, adaugă triumfător domnul doctor, cu o satisfacţie izvorâtă din recunoaşterea omeniei tuturora.

Şi ce bine-l înţeleg! Câtă nevoie avem toţi să redescoperim întruna purtarea omenoasă, înţelegerea semenilor, sentimentul că nu ne mişcăm printre stane de piatră, ci printre fraţi, că în orice străin găsim un sprijin la nevoie, după cum noi înşine suntem gata să ne facem luntre şi punte pentru salvarea semenului nostru mai slab, împins din cale de către egoism şi răutate, gata să se prăbuşească.

Tonul conlocutorului meu este acela al victoriei împotriva unei doctrine antisociale, al superiorităţii iubirii dintre oameni faţă de ură şi glacialitate. Este ca şi când mi-ar fi narat revelarea minunii: omul izbutea, până şi atunci, să rămână Om.

Înainte de a fi părăsit Turda, sprijinul propriului său părinte luase legătura prin telefon cu Denu, un prieten din Bucureşti, eliberat din închisoare nu demult. Cu acesta se sfătuise asupra căii de apucat în această căutare a părintelui dispărut şi el îl împrumutase cu bani de drum. I-a comunicat orarul călătoriei de înapoiere, numărul vagonului cu care soseau.

Acela i-a aşteptat pe neobişnuiţii călători în Gara de Nord, cu un cărucior de invalid. Şi astfel odiseea luă sfârşit.