44

OMUL LIBER ŞI PROASPĂTUL ELIBERAT

Ioan Dunca, a cărui carte, “Aur şi noroi” (Constanţa, Editura Metafora, 2004), surprinde numeroase aspecte ale Chemării lui Dumnezeu în temniţele comuniste, sesizează aceeaşi Chemare şi în condiţiile mai mult sau mai puţin provizorii ale libertăţii.

De data aceasta, ne vom opri alături de un grup mai curând buimac decât vesel, cum i s-ar fi cuvenit să arate, când membrii lui tocmai au fost liberaţi din lagăr.

Având ţinta de a prinde un tren spre Bucureşti, o porniseră către gara cea mai apropiată, Medgidia. După atâţia ani de muncă silnică, după atâta nemâncare şi zdrobire a oaselor câtă înduraseră la Canal, după atâta nesomn, după atâta vlăguire, nu îi prea ţineau picioarele la un drum nou, chit că îi conducea către familiile lor.

De aceea apariţia unei basculante la orizont le surâse ca revederea unei vechi cunoştinţe binevoitoare. Băgară de seamă că “la volanul [...ei] trona, fălos nevoie mare, un militar constructor. I-am făcut semn şi a oprit, dar nici nu a vrut să stea de vorbă cu noi, şi-a dat seama ce hram purtam” (p.267).

Prin mijlocirea proaspeţilor sloboziţi, Dumnezeu i-a adresat ostaşului o Chemare la omenie. Răspunsul neomenos al acestuia sosi cu promptitudine. Dar nu întârzie nici încheierea lecţiei Divine.

“A plecat lăsându-ne cam şui şi dezamăgiţi, dar nu a făcut 50 metri, că s-a proptit în drum cu motorul stins. Când am ajuns în dreptul lui, se holba neputincios la motor, cu capota acestuia ridicată. Ploieşteanul nostru [e vorba despre unul dintre foştii deţinuţi, n.n.] care dealtfel lucrase la atelierele mecanice (...) era as în materie de motoare. Părinţii lui au avut un atelier de depanare auto şi el crescuse, cum ziceau răii, cu benzină şi ulei de motor în loc de lapte. L-a privit cu milă pe nefericitul şofer (...) şi s-a uitat peste umărul lui (...:) – Mă laşi pe mine puţin?” (idem).

Nu trecură decât câteva secunde că motorul începu să bâzâie după nevoile lui, apoi să duduie.

Omul de la volan le făcu semn să urce, de data aceasta fericit că-i întâlnise. Însă ei îl refuzară, după regulile frăţietăţii jignite.

Individul îşi primise lecţia până la capăt. Dar lecţia adresată nouă, cititorilor, nu s-a isprăvit odată cu plecarea lui.

Abia de respirară uşuraţi de a fi scăpat de neplăcuta întâlnire că se ivi un autocamion şi şoferul acestuia opri taman în dreptul lor, nerugat. După cum pomeneşte autorul: “e adevărat că fapta bună tot îşi primeşte plata” (idem). Insul necunoscut se interesă unde aveau drum şi, după ce află, îi invită să se tolănească pe încărcătura de criblură de piatră albă. Fură conduşi cât mai aproape de gară.

“Omul s-a scuzat că nu ne duce mai departe (...) deoarece riscă un control. I-am oferit plată pentru serviciul prestat în folosul nostru, dar omul a refuzat categoric: – Păstraţi-vă banii, băieţi, veţi avea nevoie de ei” (p.268). Frăţietatea pomenită adineaori înfloreşte curată şi strălucitoare de data aceasta. Conducătorul grăi mai departe: “Aveţi mare grijă ce şi cu cine vorbiţi, că lumea-i rea. Luaţi-o pe aici, pe poteca asta şi ajungeţi în gară. Dumnezeu să vă ajute!” (idem).

Ne aflăm la capătul lecţiei despre omenie. Avem două exemple la dispoziţie. Într-unul, Chemarea este săvârşită în chip negativ; în celălalt, în chip pozitiv. Însă nu modalitatea ei are greutate, ci ce anume deprindem noi din cele două.