CHEMAREA LUI DUMNEZEU ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE

DUMNEZEU NU SE LASĂ VĂZUT CI ASCULTAT

Ioan Dunca (“zis Nelu”, vine întru completare pagina de titlu a cărţii sale, pentru a-l şti recunoaşte cititorii cu care şi-a irosit juneţile încătuşate, minus dragostea de viaţă şi umorul...) este un memorialist al detenţiei care nu şi-a pierdut tinereţea, cel puţin odată luând creionul în mână pentru a împărtăşi şi altora pocinoagele şi renghiurile pe care i le-a făcut şi jucat viaţa. Fără să recurgă la un titlu ‘cutremurător’, cum procedează majoritatea colegilor săi de intenţie, cel asupra căruia s-a oprit, unul simbolic, are un aer vag picaresc şi romantic prin contrastul puternic marcat dintre termenii săi, după cum se constituie şi naraţiunea însăşi: “Aur şi noroi” (Constanţa, Editura Metafora, 2004).

Pentru a o scurta şi a mă apropia de propria mea Chemare (aceea de a vorbi despre Chemarea lui Dumnezeu adresată victimelor din temniţele comuniste), voi coti pe nevestitelea către o cameră din închisoarea Clujului, umplută cu membrii unui lot de plozi maramureşeni îndesaţi în jurul prea iubitului lor dascăl, cunoscutul (ulterior) Aurel Vişovan. Dizenteria le storcea vlaga, la capătul unei lungi anchete şi a traumei constituite de procesul abia încheiat. După obiceiul conducerii tuturor penitenciarelor şi lagărelor comuniste, tratamentul medical era inexistent. Singura preocupare legată de boală, a infirmeriei, fu să sugereze comenduirii prăjirea pâinii deţinuţilor. Dacă nimeni dintre cei răspunzători de existenţa lor nu trecea la vreo măsură eficientă de combatere a maladiei distrugătoare, Dumnezeu o iniţie pe una dintre victime într-o modalitate de autoapărare. Chemarea Sa la jertfă fu bine auzită şi pusă în practică pe dată.

“Cineva a avut ideea ca celor bolnavi – cam jumătate din noi – să li se cedeze jumătate din raţia de pâine de către noi, cei sănătoşi, luându-le în loc zeama [adică ‘mâncarea’, N.n.], adică nimic. Nimeni nu s-a opus, presupun că nici în gând. Iar Dom’ profesor şi-a refuzat hrana timp de trei zile, în ciuda protestelor noastre vehemente şi oarecum surprinzătoare, deoarece nu aveam neobrăzarea să-l contrazicem decât rareori şi niciodată vehement. Dar de data asta vedeam – şi pe bună dreptate pericolul şi pentru d-lui – ceea ce ne îngrijora peste măsură, căci ataşamentul nostru faţă de acest OM era nelimitat. N-am avut nici un succes! (...) / Boala a cedat, băieţii au început câte unul să-şi revină la ‘normal’ şi deşi dărâmaţi fizic şi slabi că, după cum afirma un mucalit, se puteau face temeinice studii anatomice pe noi, fără ca aceasta să necesite autopsii incomode şi probabil costisitoare, eram victorioşi şi chiar ne simţeam ca atare. Victoria era dublă! Învingându-ne pe noi, am învins şi boala” (p.27-28).

Acelora care îmi vor atrage atenţia că în relatare nu se găseşte altceva decât dovada unei onorabile hotărâri omeneşti de jertfă colegială intrând în morala uzuală a grupurilor bine sudate, îi voi atrage atenţia la rându-mi asupra faptului că morala însăşi este născută datorită lecţiunii creştine şi că, mai mult, pilda sacrificiului de sine în favoarea semenului ne-a fost dată de Iisus. Părerea mea este că anterior am asistat la o nouă Chemare a lui Dumnezeu adresată omului (cum adun eu întruna din cărţile citite, întru alcătuirea acestui Pateric al Chemării de Sus). Se mai poate încerca să se infirme părerea aceasta într-un fel, dacă nu s-ar găsi şi în acest caz răspunsul potrivit. Anume, mi s-ar putea spune că nimeni dintre cei de faţă, atunci când s-a recurs la această tehnică de salvare a bolnavilor, nu a fost conştient de şoptirea divină ce întărea iubirea de aproape şi îndemna la jertfă pentru el. E drept. Dar de câte ori îl auzim pe Dumnezeu când ne îndreaptă drumul? Şi, totuşi, o face necontenit.

Nici nu avem de ce să ne întrebăm dacă am fost cu adevărat inspiraţi de Chemarea lui Dumnezeu, ci să înţelegem o dată pentru totdeauna că orice înclinaţie către bine, adevăr, dreptate şi frumos nu are alt izvor decât în Creatorul care, prin mijlocirea noastră, îşi apără, extinde, întăreşte şi îmbogăţeşte fără încetare Creaţia, că o ştim sau nu. Nimic alta nu ni se cere decât să alegem a da ascultare Chemării.