42

CHEMAREA

PRIN GLASUL UNEI MAICI

Tânărul Traian Popescu, pe parcursul unei destul de lungi întemniţări, atrage iarăşi asupră-şi fulgerele securităţii, fără s-o ştie, fără s-o vrea. În jurul său se ţese un scenariu al cărui scop este implicarea într-un complot antistatal a unor personalităţi politice de prim rang de peste hotare şi din ţară. Este vorba despre aruncarea crimelor săvârşite în cadrul reeducărilor, cu girul şi sub îndrumarea Ministerului de Interne şi, de bună seamă, a secretarului general P.C.R., pe umerii unor inşi complet nevinovaţi, acuzându-i că ar fi vrut să pângărească imaginea comunismului în ochii omenirii. Rolul ce-i incumba lui Traian Popescu era acela de presupus emisar care să facă legătura cu executanţii. Iată ancheta la lucru, străduindu-se să obţină recunoaşterea unor fapte inexistente.

“După 7 luni de anchetă continuă, într-o seară fusesem trântit la podea şi călcat cu cizmele de un colonel. (...) Fusesem aşezat pe un scaun, în faţă având instalate 2 reflectoare, unul în stânga, altul în dreapta (...). Paznicii mei nu îmi spuneau decât: Vorbeşte! Hai, spune! Vorbeşte! Spune! Totul a durat o zi şi o noapte. În acest timp am leşinat de mai multe ori şi pentru a-mi veni în fire eram udat cu apă. Neputând să mă ţin pe scaun am fost legat de el. Încercând să mă feresc de lumina orbitoare, căutam să stau cu capul în jos, însă eram înghiontit mereu pentru a deschide ochii. Mă usturau cumplit şi eram convins că voi orbi.” Scos şi la anchetă de noapte, este supus unei cazne de alt tip, a cărei descriere nu o cităm pe de-a-ntregul, ea apărând la mai toţi memorialiştii din această categorie; e vorba despre ceea ce se numeşte “vârtelniţa” sau “morişca”. “Fiecare lovitură la tălpi se transmitea prin sistemul osos până la creier, acele vibraţii dându-ţi senzaţia că vor să spargă cutia craniană. Se lumina de ziuă.” Excedat, îngrozit că avea să rămână schilod tot restul vieţii, cel torturat îngăimă împotriva sa însuşi: “Am transmis!”” (“File din procesul comunismului. Teroarea şi diversiunea politică de stat”; Bucureşti; Scara; 2004; p.196-7).

Aidoma lui Belu Silber (datorită căruia a fost împuşcat Lucreţiu Pătrăşcanu, prietenul său), “am reuşit să încropesc un simulacru de declaraţie cu câteva din elementele mincinoase furnizate de ei şi cu altele inventate de mine” (p.198).

Experienţa proceselor comuniste scoate în evidenţă tehnica justiţiei din acele timpuri de a condamna în temeiul tocmai al acuzaţiilor ce şi le aduc reţinuţii între dânşii, fără nici o altă probă, sau al autoacuzaţiilor obţinute împotriva adevărului de la victimile ei. Ancheta doar ‘sugerează’, propune minciuna, iar căznitul are perspectiva de a scăpa de canon numai dacă primeşte sugestia şi o dezvoltă în spiritul aşteptat de călăi. Aceasta s-a petrecut şi cu Traian Popescu. Drept care: “nu-mi doream decât moartea, pe care o aşteptam ca pe o binefacere. Mintea îmi sărise peste pragul normalului (...). Mă plimbam prin celulă când râzând, când plângând, încercând să încheg câte o rugăciune, din care însă mă întrerupeam cu toate eforturile mele de a continua. Ceva mai puternic decât dorinţa şi strădania mea mă oprea, smulgând parcă din mine acele câteva crâmpeie de rugă în care invocam ajutorul divin. Simţeam cum forţe diavoleşti se jucau cu sufletul şi cu spiritul meu, mulţumite pare-se de vremelnica lor stăpânire” (idem).

În aceste condiţii, prin uşa celulei de alături, tânărul auzi un glas de femeie, vibrând precum cristalul sau un clopoţel, ca struna unei harfe (sunt imaginile memorialistului însuşi), părând mai curând decât voce omenească una de heruvim... Nu putu descifra nici un alt cuvânt decât: Doamne şi Maica Domnului. Dar era suficient pentru ca în el să se petreacă o schimbare. Acele nume îl umplură de dulceaţă, îl încurajară atunci când nu socotea că se mai putea redresa. Un fior îi străbătu trupul. “M-am trezit pe loc făcându-mi cruce, automat, mâna mişcându-mi-se ca provocată de un stimul de reflex condiţionat” (p.199), se analizează memorialistul fără a-şi farda trăirea. La el nu ajunsese încă îmbărbătarea divină. Deşi “chemat” (în sensul urmărit de noi), i se deşteptă doar obiceiul deprins în copilărie de a-şi însemna pieptul cu cele trei degete alăturate. Termenul comparaţiei, reflexul condiţionat, scris cu italice, dovedeşte onestitatea scriitorului: nu vrea să se laude cu ceea ce nu se petrecuse, ci reduce întâmplarea la limitele ei de jos. Şi, totuşi... “Tremuram! De ce? De frică? De emoţie? De noutatea glasului ceresc? Cred că de toate la un loc. / M-am aşezat pe marginea patului de beton şi m-am trezit cu lacrimi odihnitoare în ochi” (idem).

Necunoscând alfabetul morse, Traian Popescu improviză o conversaţie prin perete ajutându-se de atâtea ciocănituri ale degetului cât era numărul literei în cadrul alfabetului. Se dumiri că era vecin cu o măicuţă: Teodosia, de la mănăstirea Vladimireşti. Primi de la dânsa câteva ştiri privind arestarea duhovnicului şi a unora dintre surorile sale de juruinţă. Dar mai ales primi stăruitoarea încurajare de a se ruga. Alături de Psalmul 50, se obişnuise în detenţie, încă din anul 1949, să şoptească rugăciunea inimii. “Acum nu o mai puteam rosti” (ibidem). Alese o cale aflată la polul opus vieţii de rugăciune ce-i era recomandată. Adunase hidrazidele primite pentru stoparea procesului tuberculozei.

“Mă simţeam cu totul descompus psihic, incapabil să mai reacţionez lucid, dar nici să-mi însuşesc tot ceea ce mi se cerea să spun” de către anchetatori (p.200). Întrerupsese comunicarea cu maica vecină. O reluă. Aceeaşi întrebare reveni cu perseverenţă: anume dacă se ruga. Aflând că nu izbutea s-o facă, maica Teodosia îi propuse să îşi înalţe împreună gândul către Dumnezeu. “Disperarea însă mă pătrunsese în fiecare fibră a trupului făcând să vibreze sufletul torturat care părea a nu mai fi al meu” (idem). Picătură cu picătură, balta amărăciunii creştea şi iarăşi creştea în inima sa. “Stând în genunchi cu lacrimi ce îmi curgeau şiroaie, nu mai puteam invoca nimic în afară de MAMA. Simţeam că Dumnezeu m-a părăsit întorcându-şi faţa de la mine, dar nici eu nu-l mai chemam. Sufletul nu-mi mai aparţinea, dar nu-i aparţinea nici Lui, ci necuratului” (p.200-1). Se cuvine să ne oprim asupra acestui sentiment al omului păcătos care se crede părăsit de Dumnezeu. Golul creat în sufletul său nu pare a mai putea fi umplut niciodată. Am discutat în prefaţa cărţii de faţă mai pe larg despre această cumplită disperare. A fi fără apărare, mai precis fără apărător, e tot ce poate fi mai îngrozitor. Crezându-se rămas singur, Traian Popescu nu mai are curajul să ceară susţinerea de Sus. De fapt, de teama că a fost părăsit, el este acela care părăseşte. O vagă conştienţă a acestei culpe, bine ascunsă în subconştient, îl ruşinează; aceasta este pricina pentru care nu-l mai invocă pe Creator. Nu mai poate să-şi odihnească inima decât cu gândul la maica sa părăsită-n urmă; o mamă care e legată de mâini, care oricât ar dori-o nu are cum să-şi ajute feciorul din robie. În acest pustiu spiritual se cuibăreşte diavolul. Acum este liber, în sfârşit, să se hrănească din faptele bune ale puşcăriaşului, lăsate să plutească în derivă în amintirile lui moarte.

Omul chinuit bate în perete de parcă ar îngenunchia la picioarele Crucii: “Măicuţă, rugaţi-vă şi pentru mine, eu nu mai pot, sunt sfârşit!” (p.201).

Apariţia călăului care-l bătuse fără milă îl sperie atât de tare încât îşi face seama: “Am înghiţit 80 de hidrazide, comprimate strânse cu grijă, iar cu un ciob de sticlă de la un bec spart găsit în WC cu câteva zile mai înainte, mi-am tăiat venele!!” (idem).

Regret din suflet că mărturisirea nu continuă a ne lumina asupra celor petrecute după tentativa sa de a-şi lua viaţa, anume cum a fost salvat.

Oricum, autorul scrie mai departe: “Dumnezeu nu a vrut să mă elibereze din viaţă, salvându-mi astfel sufletul care şi-ar fi pierdut şansa mântuirii. Probabil că El avea altă lucrare cu mine” (ibidem). Suicidul ratat al lui Traian Popescu trebuie considerat o Chemare a omului adresată lui Dumnezeu prosteşte şi cu păcat, dar nu mai puţin o Chemare de jos în Sus. Acestei Chemări a omului, Dumnezeu i-a răspuns cu altă Chemare, pe care omul o recunoaşte peste ani ca Îndrumare către o altă lucrare.

Vom reţine că maica Teodosia nu era o modestă rugătoare anonimă, ci poeta Zorica Laţcu, eleva lui Lucian Blaga şi colaboratoarea lui Nichifor Crainic la “Gândirea”, răposată după Revoluţia din ‘89, atunci când revenise în monahism, tot la mănăstirea Vladimireşti.