41

TOT RĂUL SPRE BINE

“Băjenie şi surghiun” (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001) constituie memoriile unui om prin excelenţă cuminte. Aşa după cum se şi potriveşte unui băietan crescut printre străini şi ajuns sărac peste noapte datorită politicii ruseşti, hulpavă în a ne jefui de pământ, avuţii şi suflete. Mă refer la acapararea incalificabilă a ţinutului Herţei, unde s-a născut autorul scrierii, Pintilie Iacob, ca şi la exilul permanent al fratelui său, rămas surd de timpuriu şi ale căror purtări ‘româneşti’ au displăcut ocupantului bolşevic. Pintilie, prâslea, a ascultat de părinţi, a iubit cartea, a auzit şi chemarea neamului (drept care a intrat în Frăţiile de Cruce). După cum este firesc, a luat calea temniţei. Iar din aceasta, fără a se opune niciodată disciplinii nedrepte a locului, fără a-şi vădi dispreţul şi scârba stârnite în mod natural de comportarea fraţilor români cu arma sau biciul în mână, ce-i vegheau moartea lentă, din închisoare, spuneam, nu a mai apucat să iasă până la eliberarea tuturor deţinuţilor politici din ‘64, decât cu un singur prilej şi pentru foarte scurtă durată. (Sper că nimeni nu are pretenţia să pună la socoteală şi cei doi ani petrecuţi în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu, drept stare de libertate...) După calculele sale aritmetice, a petrecut după gratii o treime din timpul cât s-a pestrecut regimul comunist călare pe stârvurile noastre! Deşi, iniţial, nu a făptuit nimic ce ar fi putut jena statul, iar pentru acel ‘nimic’ a încasat o condamnare măricică, printre copii, la Târgşor, mai revoltătoare a fost a doua condamnare (pronunţată de un complet judecătoresc, fiindcă a mai fost condamnat şi administrativ doar de securitatea ce-şi atribuia drepturi ilegale în drămuirea aspiraţiei la libertate a cetăţenilor patriei!) Revoltătoare, pentru că a primit ani foarte grei de detenţie în temeiul faptului că a conlocuit cu colegii de D.O., aduşi de soartă alături de el, când li s-a repartizat o casă părăsită, ceea ce, pentru nevoile anchetei de a stăpâni prin moarte vieţile noastre însemna punerea la punct a unei ‘organizaţii subversive’! Cum însă acesta a fost destinul majorităţii deţinuţilor politici în cursul celor 45 ani de groaznice samavolnicii, Pintilie Iacob, ca un om înţelept, a rămas ‘cuminte’ şi a primit fără revoltă cele menite de ursitoare înainte ca el sau părinţii săi să poată protesta.

Dintre cei în urmă citaţi, numai maica autorului i-a putut fi martoră de-a lungul unei porţiuni destul de extinse a experienţei sale bicisnice, pentru că ea însăşi a fost răpită pe nevestitelea dintre condamnaţii la viaţă ale acelei epoci crunte. Pintilie Iacob scrie cele mai emoţionante rânduri ale autobiografiei sale, pe marginea acestei despărţiri. Un prieten, Bursuc, întâlnit după mult aşteptata eliberare, îi istoriseşte despre ultima boală a aceleia care i-a dat viaţă. “Mi-a zis că el s-a ocupat de înmormântarea mamei mele, procurând cele necesare la asemenea împrejurări şi că mormântul este plătit pentru şapte ani. ‘Sanda (prietena mea) ştie unde este mormântul şi ţi-l va arăta, fiindcă şi ea a participat la înmormântare şi a fost la spital înainte de moartea ei.’

Singura mea mâhnire a fost aceea că nu i-au spus mamei adevărul despre arestarea mea. Ei au încercat în felul acesta s-o menajeze de o veste şocantă, spunându-i că am avut un accident cu bicicleta şi sunt internat în spitalul din Bacău, dar că nu-i o formă gravă şi cum mă fac sănătos voi veni acasă. Nu ştiu ce a crezut mama din cele ce i-au spus, dar mă obsedează gândul că s-ar putea să fi bănuit că eu am abandonat-o. Totuşi ea a văzut că prietenii mei o vizitau. Pe Ghiţă Bursuc îl cunoştea de mulţi ani, fiindcă am fost consăteni între cele două arestări ale mele. Dar lucrul a rămas definitiv ireparabil din acest punct de vedere” (p.232). Precum constataţi singuri, ‘cuminte’ este şi expunerea aceasta limpede ca în clasicism, cu prilejul căreia nu se fac concesii îngustimii de gândire şi simţire a unor eventuali cititori ce resimt nevoia unor ample dezvoltări punându-le la dispoziţie ‘mură-n gură’ amănuntele naraţiunii.

Dacă stilul autorului cuprinde şi o naivitate (iar fără aceasta nu se poate, căci oameni suntem!), ea stă în pregătirea cititorului pentru câte o rară intenţie umoristică, ceea ce răpeşte celei din urmă eventuala latură comică.

Altfel, lectura cărţii odihneşte (în pofida dramatismului prezent pretutindeni în paginile ei), odihneşte tocmai prin echilibrul împărtăşit de cumpănita inteligenţă şi modestie a memorialistului. Folosind o sintagmă împrumutată din muzică, din opera lui Johann-Sebastian Bach, e vorba despre un dramatism “bine temperat”.

Iar acum să ne apropiem de tema rubricii de faţă.

Elevii de la Târgşor erau împărţiţi de renumitul Constantinescu, pe atunci adjunct al Direcţiei generale a penitenciarelor, în apţi de muncă (şi dirijaţi către Canal) şi inapţi (ce urmau să rămână pe loc o bucată de timp, ca apoi s-o apuce pe drumul fără întoarcere al reeducărilor). Naratorul nu se grăbea să alerge cu entuziasm să înhaţe o roabă până nu i-o înşfăca altul... Prefera necazul cu care se obişnuise. “Am spus că sufăr de dureri de piept şi că mă simt fără putere, lucru care părea că l-a convins, fiiindcă eram şi slab la înfăţişare. Atunci a făcut semn cu degetul la stânga, adică spre grupul celor care urmau să rămână pe loc. N-am făcut un pas şi imediat a revenit indicându-mi să trec spre partea dreaptă, deci bun pentru Canal, iar ofiţerul de servici m-a trecut pe lista respectivă. În acel moment, fără voia mea, chiar împotriva voinţei mele şi cu concursul lui Constantinescu, destinul mi-a fost favorabil, ferindu-mă de încercări mai grele decât aş fi putut să le înfrunt sau să le rezist când puterile fizice şi morale te părăsesc. Când aştern pe hârtie aceste gânduri, îmi dau seama că sunt în viaţă situaţii când o nenorocire poate fi o salvare de la o altă nenorocire mai mare. Dacă nu mergeam la Canal, ajungeam la Gherla, unde se reedita varianta a doua a închisorii Piteşti şi a demascărilor lui Ţurcanu şi unde, supus torturilor şi dezumanizării, aş fi devenit şi eu la rândul meu torţionar. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ferit de asemenea grozăvii, unice în universul concentraţionar al lumii” (p.92-93). Doar că nu “destinul” i-a fost favorabil, trimiţându-l la robota silnică, ci Dumnezeu de care nu a uitat niciodată, după cum singur mărturiseşte, şi care l-a chemat şi pe această cale a nu pierde contactul cu cele de Sus, spre liniştea sa viitoare.