40

ŢANDĂRA

“– Domnule Aurel Obreja, am înţeles din discuţiile noastre că nici unul dintre cei cinci care aţi fost torturaţi de-a valma n-a bătut la rândul său, cum vi se cerea. Am priceput bine? Acesta este adevărul?”

Fragmentul ce urmează, din cartea mea: “Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul reeducatorilor”, se referă la căznirea în temniţa Gherlei a cinci foşti elevi. Torţionari erau alţi deţinuţi, momiţi de Securitate să-şi chinuiască colegii de detenţie în vederea preschimbării lor în unelte ale Ministerului de Interne, provocatori, turnători, depăşitori de normă, slugi robotizate ale voinţei partidului bolşevic ce pusese stăpânire pe neamul nostru şi pe ţară, chiar şi criminali. Acea cumplită perioadă s-a numit “reeducarea”, a debutat la Suceava, a înflorit pe deplin la Piteşti , s-a extins la Gherla, la Canalul Dunăre – Marea Neagră şi în alte părţi.

“– Nici unul dintre cei cinci care am fost acolo. Nici unul. Am această satisfacţie. Nu că am fost erou - sau că am fost noi eroi. Nu pentru asta. Dacă mai continua în ritmul ăla, ca la Piteşti sau cum a fost la început şi pentru noi, nu ştiu ce se-ntâmpla. Probabil că găseau o metodă de schingiuire pentru a ne impune să batem la rândul nostru. Ar fi folosit toate tehnicile care s-au aplicat la Piteşti. Le studiaseră. Fiecare om are o sensibilitate; la strânsul degetelor până ţi le striveau; la picioare; mă rog, bătut la gât; bătut cu cantul scândurii pe cap; la tălpi. Undeva trebuia să-ţi prindă o slăbiciune.

– Este posibil ca prin bătaia în cap să fie distrus acel centru al inhibiţiei aflat pe scoarţa cerebrală şi, odată distrus acela, oamenii să devină nişte animale care nu mai judecă, nişte bestii?

– Cred. Pentru că unii înnebuneau. S-a întâmplat şi cu Titi Stoica, unul dintre noi. Nici acuma nu şi-a revenit. Un băiat extraordinar de bun. A fost internat şi în timpul lui Antonescu: în lagăr în Transnistria, lângă un lagăr de evrei. Fiind bătut la cap, a avut un şoc din asta. Ne-au îmbrăcat într-o noapte cu tot ce aveam pe noi. Au luat şi de la alţii. Ne-au pus să tragem pe noi câte trei-patru perechi de pantaloni, cojoace şi nu mai ştiu câte. Faceam ‘manejul’, adică ne roteam în jurul camerei aşa. „Hai, gata! Pregătiţi-vă să plecaţi la Piteşti!" – ne-au spus. Umblam unul după altul. Transpiraseram de nu mai puteam. Şi nu mai eram în stare să mergem. Ei, cu parii în jurul nostru. Dă-i, şi dă-i! Şi acest Titi Stoica a avut o criză nervoasă. A început să râdă; şi-mi zicea: „Mai, Aurele, uite, Maica Domnului ne zâmbeşte…" M-a impresionat atât de mult această ieşire de nebunie a colegului meu… Şi am strigat: „Bestiilor, îl omorâţi! Uitaţi-vă, a înnebunit!" – „Dumnezeu' mă-ti!" – zic ăia. „Îi iei apărarea camaradului tău?! Lasă, că-ţi scoatem noi din cap 'camaraderia'!" După această criză, l-au iertat pe Titi de ‘manej’, să se liniştească. Dar bătăile n-au încetat. Ne-am întâlnit cu toţii după aia. Şi-n fabrică. Rămăsese cu această… – ştiu eu cum să-i spun?… Probabil că i-a atins vreun centru nervos, că altfel nu se explica. Şi după eliberare, tot timpul se simţea urmărit. Am auzit despre el că cerşeşte la Iaşi. E speriat că-l duce cineva să-l bată. Nu şi-a făcut nici actele. Întinde mâna să primească pomana; pe unde găseşte câte ceva, mănâncă. Aşa am auzit…

– Dar n-a ajuns sa bată pe alţii… – constat interogativ şi abia mai îndrăznind să nădăjduiesc în conservarea omeniei acelui bântuit de halucinaţii datorate neputinţei de a mai răbda.

Dar halucinaţii să fi fost? Îmi amintesc că naratorul mi-a arătat într-una dintre aceste zile de când îl frecventez, o bucată de lemn de vreo doisprezece centimetri lungime, o aşchie găsită prin ruinele bisericii Sfânta Vineri, demolată de Ceauşescu. Un prieten de-al sculptorului Obreja s-a dus la locul dezastrului, în căutare de relicve sfinte. I-a adus-o. „Uite, să ai o fărâmă din ce a fost sfinţit de slujbe, iar acum de înverşunarea distrugătoare a necredinţei…" Amfitrionul meu a ţinut-o câtva timp. Într-o bună zi, ce s-a gândit? A sculptat-o, pe fondul ei, pe Maica Domnului, aureolată şi cu mâinile împreunate-n rugăciune, cu cearcane adânci ca două orbite pustiite de organele vederii.

– M-am gândit să nu ţin ţandăra aşa, ci să-i dau o valoare. Şi atunci, am sculptat-o.

De ce m-o fi podidit aceasta rememorare? Nu cumva şi Maica Domnului îsi va fi spus, pe când privea la Titi Stoica: „M-am gândit să nu las ţandăra asta de om aşa, ci să dau suferinţei sale o valoare…" Şi i s-a sculptat în inimă pe totdeauna… Şi de asta Titi Stoica nu mai poate reveni între cei asemenea lui.

De aceea n-a ajuns să bată pe alţii…