4

PĂRINTELE BURUIANĂ

Cu cei iubiţi de Stăpânul şi care-i răspund lui Dumnezeu cu dragoste, Părintele poartă un altfel de dialog. De fapt, pentru întâia oară pomenim ideea de dialog: până în prezent n-am descifrat în întâmplările expuse decât Chemarea Sa. Despre răspunsul omului uneori avem ştire din memoriile studiate; alteori, nu. Or, dialogul există numai în măsura în care omul îi răspunde Domnului.

În cele ce urmează, nu numai că Dumnezeu într-altfel vorbeşte decât chemând la Sine pre făptura sa omul, dar chiar îl binecuvântează cu zâmbetul Său şi rezolvă încurcătura în care s-a trezit implicat eroul întâmplării, cum numai Creatorul o poate face, răsplătind smerenia, voinţa de bine, osârdia, curăţia, ce toate caracterizează personajul, cu un dar neaşteptat. Deşi materialnic darul, atâta suferinţă se va fi adunat în sufletul convorbitorului Său încât hrana trupească ce se întrevede în finalul povestirii se preschimbă pe dată în replică duhovnicească.

Florin Constantin Pavlovici ne oferă, în scrierea sa: “Tortura pe înţelesul tuturor”, prilejul cunoaşterii acestei chemări săvârşite lângă el, când îşi povesteşte amintirile din lagărul Salcia. El istoriseşte păţania părintelui Buruiană. Creindu-se o brigadă de cosaşi, s-au înscris în ea, în chip voluntar, vreo douăzeci de plugari din Răstoaca (Putna) şi alături de dânşii preotul Dumitru Buruiană, care număra de pe atunci vreo doisprezece ani de puşcărie lăsaţi în urmă dar înscrişi tot mai anevoie în corpul său emaciat.

Din prima zi când au ieşit la muncă, ţăranii s-au pus pe treabă ca nişte scăpaţi din gurile gheenei. Cum spune naratorul: “Coasele vâjâiau în brazda mustoasă, răstocanii înaintau vijelios, distanţa dintre dânşii şi părintele Buruiană creştea văzând cu ochii.” Aceasta făcea să crească mânia însoţitorilor militari, căci, pentru a-l păzi şi pe moşul din coadă cu aceeaşi vigilenţă depusă pentru supravegherea fruntaşilor, ei trebuiau să-şi rărească rândurile. Numai că ordinul era să ocupe marginile într-o formaţie cât mai strânsă, pentru a nu-i trece prin mintea slabă vreunuia dintre condamnaţi să evadeze, dacă ar fi constatat că avea loc pe unde s-o facă. Judecată de securişti!...

De aceea, ostaşii îl grăbeau neîncetat pe slujitorul Domnului cu îndemnurile lor deloc cruţătoare, de aceea preotul se tot ruga să-l aştepte şi pe el, tot striga încetişor inşilor din ce în ce mai depărtaţi să-şi facă pomană, cruţându-i bătrâneţile şi să zăbovească până avea să-i ajungă din urmă. De aceea unii dintre dumnealor se întorceau către dânsul cu un rânjet parşiv pe buze, bătându-şi joc de neputinţa lui.

În cele din urmă, unul dintre soldaţi fu proscris să-l păzească personal pe la jumătatea ogorului, pe când ceilalţi muncitori în zeghe, într-o goană, luară şirurile de la capăt, cu o veselie şi o hărnicie de neimitat.

Atunci se ivi în zare, ca din basme, calul ofiţerului politic. După un obicei adoptat de câtva timp, individul apărea pe nevestitelea la locurile de muncă, să consemneze numele deţinuţilor spărgători de normă. Cum remarcă distanţa existentă între părintele Buruiană şi ceilalţi – părelnic rămaşi în urmă fără doar şi poate – îl întrebă pe preot de nume, îl scrise din goana armăsarului şi pieri la fel de grabnic cum răsărise.

În colonie, cu prilejul orânduirii în coloane pentru a fi număraţi înainte de distribuirea mesei de seară, se înfiinţă în faţa puşcăriaşilor politrucul şi: – “Deţinutul Buruiană Dumitru, un pas înainte, comandă el. Pentru merite deosebite în producţie, ţi se acordă dreptul la scrisoare şi pachet. După număr să te prezinţi la grefă.”

Miraţilor cosaşi, ce-l chinuiseră, neţinând seama de atât de îndelungata lui temniţă, pricină de istovire până la limită, şi râseseră de el, preotul le şopti: “Aţi văzut, fraţi creştini, că Dumnezeu nu bate cu băţul? Bate cu pachetul.”

Eu aş interpreta altfel: n-a fost bătaie deloc, ci Dumnezeu i-a zâmbit clericului cu drag şi cu blândeţe, nemairăbdând să-l vadă atât de întristat că nu găsea înţelegere la semenii săi.

A fost o Chemare dulce, blândă ca o răsplată.