39

FATA ZÂMBITOARE

Petre Gregory C. Anastasis (Puiu Năstase) este un cărturar profund mistic. De aceea în memoriile sale, publicate sub titlul: “Temerarii” (Editura Metafora, 2004), abundă citate, în limba latină, din felurite rugăciuni ale Bisericii Romano-Catolice, comemorarea a diverşi sfinţi, strădania de a descifra o relaţie metafizică între cauză şi efect, la distanţă mare în timp, ca şi darea de seamă frecventă asupra viselor. Cele din urmă câte au fost reţinute pentru informarea cititorilor par a avea un caracter profetic. Biserica Ortodoxă nu încurajează analizarea viselor în scopul citirii viitorului, chiar dacă analistul se declară a fi bun creştin. Poate că Biserica Romano-Catolică, la care s-a convertit memorialistul, este mai puţin riguroasă în această privinţă. Dar nu acest amănunt ne va împiedica să ne oprim asupra lor, personal interesându-ne selecţia de vise reţinute de un scriitor sau altul, pentru a încerca o mai limpede pătrundere în psihologia autorilor.

Mai mult, unul dintre visele descrise de Grigore Năstase (pe numele său de baştină, lipsit de romantismele elino-americăneşti adoptate tardiv, după mutarea în SUA), coroborat cu împlinirea prevestirii discernabile în el, îl socotesc potrivit să ilustreze un aspect al Chemării lui Dumnezeu în temniţele comuniste. Un aspect chiar deosebit de răspândit, dacă ţinem seama că pentru cel mai mare număr de deţinuţi politici din acea perioadă, în absenţa oricărei lecturi, a oricărei alte activităţi intelectuale, impusă de un regulament al temniţelor ce urmărea idiotizarea condamnaţilor, aceştia nu aveau de ales decât să socotească visele de noapte ca pe nişte spectacole demne de reţinut, de pătruns, de discutat, de cercetat, tot aşa cum ar fi făcut-o cu o capodoperă cinematografică, o dramă teatrală sau, respectiv, o scriere profundă, chiar esenţială.

Dealtfel, între paranteze, atragem atenţia asupra caracterului natural (va să zică opus artificialului) al artei spectacolelor, cel dintâi spectacol oferit minţii noastre, după acela al realităţii înconjurătoare, fiind constituit de scenele visate. De unde se deduce necesitatea psihicului uman (şi nu numai uman!) de a se înfrupta din ‘spectacol’ ca dintr-o hrană obligatorie. Dar acestea merită dezvoltate într-o teorie a naşterii spectacolului şi nu aici. Să revenim la visul cu pricina al lui Puiu Năstase.

La 3 mai 1960, povestitorul urma să fie judecat a doua oară. El consemnează: “Nimic important în acea primăvară. Doar un vis a cărui semnificaţie se va împlini numai târziu.” Remarcăm poziţia privilegiată a visului, în propria-i viaţă, pe care i-o conferă naratorul.

“Se făcea că stăteam singur într-o celulă mohorâtă de închisoare, când, pasă-mi-te, uşa se deschide şi un grup de fete brunete şi îndoliate îmi intră în celulă. În fruntea lor, însă, era o fată blondă ca o rază de soare (un înger, desigur) care se apopie de mine cu un zâmbet ceresc şi îmi spune: ‘Sărută-mă şi îţi voi da ceva!’ ” Starea sa angelică nu este deductibilă din cele înfăţişate de vis până aici, ci este o concluzie urmând analizei lui ulterioare. “Evident, nu am stat pe gânduri şi am sărutat-o, dar sărutul meu nu a întâlnit frăgezimea aşteptată a buzelor, ci un fel de aer parfumat şi răcoros ca o briză de primăvară într-o grădină de flori înmiresmate.” Eventual din această mireasmă ‘de rai’ i-ar fi putut Năstase decripta originea. “Apoi fata înger mi-a pus în mână un caiet. L-am deschis. Pe prima pagină un desen cu o jumătate de soare galben (răsărind sau apunând) şi două cuvinte: August, Aiud.

“Şi m-am trezit. Asupra mea şi în jurul meu plutea încă o mireasmă de cer. M-am gândit atunci să interpretez visul.

“1. Prima soluţie: voi ajunge la Aiud în luna August, unde mă aşteaptă ani grei de închisoare (fetele în doliu). Dar de ce era bucuroasă fata înger? Pentru că voi face ani lungi de închisoare. ‘Nu se poate!’ am zis.

“2. Soluţia secundă: Voi ajunge la Aiud (logic ca profesor, cum apăream în toate actele de acuzare, chiar dacă nu aveam diplomă) şi acolo, după ani lungi de închisoare (fetele în doliu), voi vedea răsărind soarele, într-o zi de august.” Desemnarea deducţiei ‘logice’, cum o indică naratorul, tocmai că încurcă lucrurile. Paranteza pare interpusă pentru a marca noua sa poziţie socială, aceea de profesor; pentru că nimic din vis nu s-ar spune că-l îndrituieşte să facă precizarea. Sau se încearcă o explicare a prezenţei caietului în mâna angelică şi el îl conduce pe analist la autoetichetarea sa ca ‘profesor’? “Ce înseamnă acest “răsărit de soare”? Desigur, eliberarea şi fata înger era bucuroasă să-mi spună prin asta că nu voi muri în închisoare” (p.329-330).

Dacă respectiva consemnare nu ar avea o urmare, anunţată din timp, după cum am văzut, nu ar merita mai multă atenţie decât ca un indicator, printre altele, al înclinării spre superstiţie a autorului.

Dar continuarea textului schimbă radical perspectiva.

În ziua de 31 iulie 1964 urma să fie pus în libertate. Cel puţin asta scria pe biletul său de liberare, primit în ziua aceea.

“M-am gândit la visul de la Uranus: deci voi pleca pe 31 iulie şi nu în august, cum visasem. Dar ziua a trecut şi am aşteptat în zadar spre a fi strigat pentru transportarea la Teiuş. Toţi ceilalţi care primiseră bilete de liberare cu data 31 iulie plecaseră, eu nu.

“A doua zi, sâmbătă 1 august, spre seară, îmi aud strigat numele, deci visul fusese adevărat şi îi dădusem interpretarea bună, cu o singură greşeală, soarele de pe caiet apunea şi mă uitam la el acum cum asfinţeşte, pe când camionul gonea spre gara Teiuş. Acum imaginea din vis era completă: cele patru fete negre (erau patru abia acum sesizez) erau cei patru ani grei de închisoare, iar fata blondă, un înger care vroia să-mi arate că cel de-al cincilea an îmi va da libertatea” (p.424-425).

Iarăşi o revenire asupra descrierii visului: “cele patru fete negre (erau patru abia acum sesizez)”, ce crează oarecare neîncredere în fidelitatea punerii lui pe hârtie...

Cu toate acestea, visul e vrednic să intre în categoria Chemărilor lui Dumnezeu, de data aceasta o Chemare la curajul necesar la un început de drum atât de anevoios...