38

SUFERINŢELE APROAPELUI

“E mai cumplit să priveşti caznele celui de alături decât să înduri propriile cazne” (Mihai Buracu, “Tăbliţele de săpun de la Itşep-Ip”, Craiova, Editura MJM, 2003, p.32). Iată o afirmaţie ce revine destul de des în memorialistica de detenţie a românilor, iar în cartea din care am extras-o, cu atât mai frecvent. Socotesc că este dovada spiritului creştin ce răzbate prin cenuşa tuturor suferinţelor îndurate, precum ghioceii prin zăpadă, să depună mărturie asupra vitalităţii seminţelor credinţei curate, adevărate, incoruptibile, semănate în sufletele noastre de Biserica Ortodoxă Română în ani.

Deseori aud critici la adresa celei din urmă, ba chiar cunosc inşi care, în căutarea unei Biserici nepângărite de colaboraţionismul nu rareori criminal, au fugit în braţele catolicismului, ori şi-ntr-ale sectelor. Ei ignorau, din prea slabă judecată, faptul că slujitorii Bisericii, aidoma celor ai oricărei instituţii, s-au despărţit sub comunism în două: aceia rămaşi fideli urmaşi lui Hristos şi urmaşii lui Iuda, trădătorii de Dumnezeu şi Neam. Aceasta nu constituie o slăbiciune a Duhului Sfânt (socotindu-se, pasă-mi-te, că nu şi-ar susţine preoţii care-L poartă, n-ar avea puterea de a-i împiedica să cadă, cum i-am auzit argumentând pe unii), ci numai dreptul împlinit al libertăţii de a alege (a-L sluji pe Dumnezeu sau pe diavol). Or, a-i confunda între ei, a nega existenţa celor dintâi (a urmaşilor lui Hristos), înseamnă a pălmui iară şi iară obrazul monahilor, monahiilor şi preoţilor, a mai mare parte dintre dânşii putrezind sub pământ în morminte necunoscute, după ce s-au cuminecat cu gloanţele vrăjmaşului, au sorbit otrava picurată cu generozitate în paharul lor de către trimisul partidului, după ce au căzut sub loviturile de bâtă, de cizmă, de rangă, de vână de bou, sub şocurile curentului electric, înjuraţi, umiliţi, sorbindu-şi propriul sânge, al copiilor şi presviterelor lor, fraţilor şi părinţilor. Cu sângele lui Iisus îmbrăcându-se-n lumină, ei s-au adeverit mucenicii zilelor noastre şi i-au sfinţit încă o dată pe fraţii ăilalţi ce se înghesuie şi dânşii pe prea strâmta poartă a Domnului, căzuţi sub povara propriilor păcate şi nu rareori provocând căderea.

Biserica noastră cu cei dintâi se numără şi suntem mândri de Ea, prin ei, şi cu Ea ne îndreptăm către Mântuire, agăţaţi ca nişte ţânci de poalele Sale.

Dar nu despre Biserica Ortodoxă Română este vorba. De Ea are grijă Dumnezeu, atât în sensul propriu, cât şi în cel figurat ironic.

Este vorba despre suferinţa stârnită de suferinţa aproapelui. Dacă aceasta lipseşte, mila secătuieşte. Mila lipsind, renunţarea în favoarea semenului nu mai pogoară asupra noastră. Renunţarea părăsindu-ne, generozitatea ne secătuieşte. Generozitatea pierind, bunătatea ni se stafideşte. Şi aşa, din virtute cu virtute rămânând tot mai săraci, ajungem a nu mai semăna cu oamenii, pentru că nu mai semănăm cu Dumnezeu.

Dacă, însă, la auzul caznelor unui frate întru Domnul, ni se chirceşte inima de spaimă pentru el, e semn că încă facem parte din aceeaşi specie. Şi câinele face parte tot dintr-o specie cu câinele din cartierul alăturat, călcat de tramvai, dar parcă nici nu i-ar vedea sângele scurs. Suferinţa noastră, de care vorbeam, înalţă specia umană la rangul frăţietăţii universale a cinului îngeresc şi devine Chemare la jertfa de sine.

Ah, câţi sunt vrednici de ea şi pe câţi îi înnobilează Dumnezeu cu tăria de a da cu adevărat ascultare acestei Chemări. Nu să-ţi întorci şi obrazul celălalt, ci să-ţi întinzi obrazul în locul celui de alături... Ce uşor este să o gândeşti, aşa cum o fac eu acum, dar cât de...

Să fim toţi cei care nu am întins obrazul pentru celălalt iertaţi...