37

DACĂ MĂ-MPUŞCAŢI...

Bătrâna Elisabeta Rizea, din comuna Nucşoara, în două rânduri condamnată pentru a fi ajutat cu alimente şi îmbrăcăminte pe cei fugiţi în munţi alături de Toma Arnăuţoiu, istoriseşte cum i s-a preschimbat condamnarea la moarte. Glasul îi este imprimat pe o casetă video, realizată de un grup de membri P.n.ţ.c.d., condus de deputatul Barbu Piţigoi. În continuare, preluăm întocmai textul din cartea noastră: “Sânge pe Râul Doamnei – Până când atâta suferinţă?”

– “(…) Cân' a venit, eu am crezut că mă-mpuşcă. Rămânesem cu un şoc, domnule: făceam din umărul ăsta aşa.”

Ridică în mai multe rânduri umărul stâng.

– “Ştii c-aici e inima. Şi-mi trage-n inimă. Şi am rămas c-un…”

Explică originea ticului: teama de a fi împuşcată în cord.

– “Doi ani de zile am făcut aşa uite. Ruşine îmi era. Da' de frica aia că mă-mpuşcă, mde, că aşa-mi spun ei” [cu alte cuvinte, că n-o împuşcă]. “Când mă duce şi mă scoate de acolo: – ‘Da' de ce eş' dumneata aşa?’ [adică atât de speriată] – ‘Căci dacă mă-mpuşcaţi, daţi-mi prin spate, nu mă-mpuşcaţi prin faţă!’ – îi spun eu la ăla. Da' el: – ‘Da' nu te-mpuşcă nimenea – zice – te duc în altă parte. Nu te-mpuşcă nimeni’, mi-a spus, să-i dea Dumnezeu sănătate. Da' eram pe ducă. Când intru acolo, domnule, era plin d'-ăştia mari. Da' a vinit Dumnezeu cu mini, că am cunoscut grefieru', cunoscut grefiera' de la judecată. Şi a-nceput să-mi citească: – ‘Dumneata ai fost condamnată la moarte. Şi noi ne-am gândit, am fost oameni buni şi ne-am gândit să mutăm pedeapsa la douăzeci şi cinci de ani muncă silnică. Şi degradare civică. Aşa. Cu drept de recurs.’ Da' eu, cu mâinile-n jos, cu capu' sus” [ia poziţie de 'drepţi', fără să se mişte de pe marginea patului], “‘bine că nu m-a-mpuşcat’, în gându' meu. Da' eu când m-am dus, eu nu am stat să nu-mi fac cruce cu limba-n gura. De un' m-a luat şi pân'-acolo, limba mea în gură numa' Sfânta Cruce a făcut, să nu mă vadă. Aşa. Şi îmi spune aşa, dom'le: – ‘Şi ne-am gândit să-ţi dăm aşa – zice –, cu drept de recurs.’ Da' eu am stat: – ‘Să trăiţi, Onorată Instanţă şi Dom' Preşedinte, Dom'le Colonel, sunt mulţumită de pedeapsa care mi-aţi dat-o. Adică nu mai fac recurs.’ Eram mulţumită de douăş'cinci de ani, decât să mă-mpuşte… Ştiam numa' că mor.’”

Şi astăzi, când relatează, adresează un gând de bine aceluia care i-a hotărât să nu i se ia viaţa:

– “Să trăiască ăla care mi-a dat drumu'! Sănătate să-i dea Dumnezeu! Şi am plecat. Ei au văzut cum sunt şi mi-au făcut o ijecţie. Mi-au făcut o ijecţie. A venit unu'-mbrăcat în alb, un sanitar, şi mi-a făcut o ijecţie.” [S-a ciupit de pulovărul negru, la încheietură] “Aşa, şi p-ormă am văzut că-ncepe, ştii, parcă mai îmi veneam o ţâră” [ticăie mâna]. “Şi m-a luat, dom'le, şi m-a dus afară şi m-a pus cu piciorul drept întâi pe un trunchiuleţ aşa, cu un de ăla de mi-a tăiat nitu' - că au fost nituite…”

– “Eraţi în lanţuri?” întreabă careva dintre cei de faţă.

– “În laaaanţuri, domnule, în lanţuri!… La Jilava. Şi unde?! Unde-i condamnatu' de moarte, nu vă mint!…”

– “Lângă Reduit” explică vorbitorul anterior, să ştie cei de faţă cât de bine cunoaşte topografia temniţei respective.

– “Vai, domnule, să nu mai întâlneşti ce este pe unde am stat, că pe-acolo, vai, domnule, că nu-i părete, nu-i nimic. Auzi, da' pe domnu' Petrică îmi pare ca atunci l-au”… [vrea să spună: executat; se referă la luptătorul Petre Arnăuţoiu, fratele eroului de la Nucşoara, locotenentul Toma Arnăuţoiu, care Petre a căzut o dată cu fratele său mai mare]. “Şi pe urmă, nu i-am mai auzit vocea. Şi pe domnu'…, ca…

– “E vorba de domnul Petrică Arnăuţoiu…”

– “Da. Şi pe domnu' Tomiţă.”

– “Pe domnul Tomiţă. Erau în celulă lângă dumneavoastră?”

– “'ai di mini! Ce oameni au fost… Păi, acolo au fost bagaţi, saracii, şi ei! Da' ce, puteam lua legătura cu ei? Unde au stat acolo, vai di mini! Au fost condamnaţi la moarte, daaa… Aşa. Şi m-a scos de acolo, dom'le, şi m-a dus şi mi-a luat şi de la piciorul alalalt. Şi când mi-au dat drumu', uite aici am simţit, domnule, aicia-n cap. Aşa a plecat sângele. Ca cum oi fi fost eu de mi le-a strâns aşa de trecuse umflătura prin fiarele alea…?”

Revine la momentul când fuseseră bătute lanţurile adineaori scoase:

– “Erau grămezile-n Jilava” [este vorba despre grămezile de lanţuri dotate cu câte un inel pentru fiecare picior], “care cum e purcoaie, cum le spunem noi, de fân. Şi a spus unu' comandant d-ăla – aşa să-i spuie şi lui! – ‘Alege-le care sunt mai groase!’ să mi le puie de picioare. Şi m-a pus, dom'le, aşa, pe spate” [se lungeşte de-a-ndaratelea], “dom'le, pă aia şi mi l-a nituit şi p-ormă mi-a pus şi p-ăstălalt” [întinsă, a înălţat picioarele pe rând.] “Şi mi l-a nituit şi pe ăla. – ‘Scoal'-te!’ Acu', legată de picioare şi-aşa, n-am putut. Ce mă fac? M-am dat într-o parte, dom'le, m-am dat aşa, câte-o ţâr', câte-o ţâr', m-am dat într-o parte. Şi m-am ridicat. Şi pe urmă am pus mâna pe caldarâm, în curte, câte o leacă, câte o leacă. M-am pus pe picioarele mele.” Toate mişcările le-a executat încă o dată, ca Atunci, în ziua cutremurătoare.

Ascult întruna acest fragment al casetei. Nu mă pot desprinde de imaginile evocate, de femeia trântită pe spate, pe ciment, încercând să se conformeze ordinului zvârlit, neizbutind să-şi găsească echilibrul, punctul de sprijin pentru a se ridica iar, rostogolindu-se, să-şi proptească palmele şi coatele, genunchii. Apoi o văd în celula umedă, cu smocuri de păr căzute la picioare, cu măselele scuipate pe jos, cu carnea gambelor umflată de-i atârna peste inelele groase ale lanţului. Mă întreb: cititoarele mele, cititorii mei, îşi pot imagina ce se petrecea în sufletul ei? Pot prelua o parte din durerea ei? Pentru ca scrierea aceasta să-şi atingă ţelul: să dispară tortura bestială din închisorile pământului… Pot ele, pot ei oare?

– “Şi a venit o scârbă de miliţiancă şi mi-a luat toate hainele, de nu mi-a lăsat nimica pe mine. Şi cu fota şi cârpa din cap, tot, şi acolo m-am nenorocit. Că acolo era umezeala aia. Să nu moară pân' n-o sta acolo! Aşa. Şi am stat, dom'le, acolo. Când mă bagă, dau de Maria Plop” [este vorba de luptătoarea cu acest nume, mama “Pădurii” sau “Florii de Colţ”, cum i se zicea Ioanei Arnăuţoiu, născută în codru şi devenită, peste ani şi ani, violonistă la Filarmonica bucureşteană şi profesoară la Conservator, cunoscută sub numele: Raluca Voicu.] “Pe ea a scos-o. A dus-o în altă cameră. Şi m-a ţinut acolo, pân' a venit de m-a scos. Ce am făcut? M-a scos; dupa aia m-a băgat şi pe mine-ntre femei. Şi era o fată, domnule, că dumneavoastră sunteţi din Bucureşti. Dac-aţi auzit de un Stupcaru nu-mai-ştiu-ce. A avut o fată. Şi era-n Jilava. Făcuse un cadou la unu' din ambasadă. Aşa, şi i-a făcut cadou' şi au arestat-o. Si când m-a dus din lanţuri, fata aia a stat de a plecat miliţianca, m-a spălat, m-a spălat fata lu' generalu' Stupcaru. Doina o chema. N-o pot uita nici cât oi trăi. Erau de miniştri acolo, erau de tot felu' de femei; d'-aia mai îndrăzneaţă fata! N-am vrut să primesc mâncare, dom'le! – ‘Nu mănânc!’ Ca să mor, să termin. – ‘N-o luat mâncarea! Îi dau eu cu lingura pe gât.’ Că dacă am stat aşa acolo, n-am mai putut. C-am zis ca să mor. Şi fata aia nu bea surogatul ăla de cafea. Şi mi-l turna mie pe gât şi mâncare ce era. Zic: – ‘Mâncaţi care vrea; luaţi mâncarea, că eu nu mănânc.’ O săptămână, două, după aia-mi da fata. Când să ne scoată cu paturile, colo-şa, domnule, eu am căzut jos. Că n-am mai putut să duc nici păturica, ca n-am mai fost în stare să mai duc. Aşa. Miliţianca mi-a dat, aşa, cu piciorul. Aşa. Şi fata aia mi-a luat-o ea. Aşa. Nu mă scotea din 'bandită'” [se referă ea la miliţiancă]. “Ne-a băgat. Am stat în Jilava, acolo.”

Cine mai are nevoie să i se spună că Elisabeta Rizea, prin simpla sa înfăţişare de om zdrobit a constituit Chemarea lui Dumnezeu pentru acea bucureşteancă, fiică de general, care pe dată a trecut la a o îngriji, ca o bună samariteană?