36

 

SCURTIMEA VIEŢII DEVINE CHEMARE

 

            Nu în aceste rânduri se va desfăşura pletora de cazne de neimaginat la care au fost supuşi studenţii în temniţa Piteştilor, în timpul puterii lui Ţurcanu. Însă o mărturie a lui Aurel Vişovan este extrem de binevenită pentru a ne face să credem o afirmaţie ce se repetă de la o carte de memorialistică cu privire la reeducări la alta, fără a fi vreodată însoţită de ilustrarea faptică necesară: “Gânduri negre ce trebuiau exprimate îmi băteau în cap ca nişte ciocane. Alergam umilit la cei din comitetul de demascare ca să le spun şi să pot scăpa de ele, în timp ce aceştia mă batjocoreau văzându-mă în pragul nebuniei” (“Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” “Eli, Eli, lama sabactani”?; Cluj; Napoca Star; (1999), p.38). Canoniţii, cărora nu li se îngăduia nici o clipă de răgaz de la mărturisirea întregului adevăr al vieţii lor (pentru început; fiindcă, ulterior, au ajuns să confeseze – de groaza pedepselor – numai minciuni – şi dintre cele mai mârşave – cu privire la propria persoană şi la rudele de sânge!) ajunseseră a nu mai suporta să păstreze pentru sine nici cel mai trecător gând, deoarece li se crease, prin bătaie, nevoia de a-şi pune cenuşă-n cap necontenit. Astfel asistăm la urgenta ispită de deversare a conţinutului minţii, în cazul de mai sus. Este firesc ca victima unei atari depersonalizări să nu se mai poată ruga, această aspiraţie trebuind pe dată autodenunţată, va să zică să ajungă a-şi curma până şi cea mai firavă legătură cu Dumnezeu. “Şi ultimul refugiu, de a mă scufunda în rugăciune, mi-a fost luat” (ibidem).

            Situaţie mai rară, tocmai gândirea logică este aceea care-i redă autorului şansa de a reveni la Creator. “Aceste torturi se arată a fi veşnice, dar (...) eu nu sunt veşnic. (...) Am o limită. (...Iar) acest dar de la Dumnezeu, ca omul să aibă o viaţă limitată, va opera şi pentru mine” (idem). Pentru a se convinge de soliditatea judecăţii sale, el continuă să investigheze cele descoperite: “Deci, chiar dacă ar ţine aceste chinuri ani la rând, chiar dacă aş ajunge să trăiesc vârsta de 100 de ani (au mai fost oameni care au depăşit vârsta de 100 de ani), dar să fi trăit cineva vârsta de 200 de ani n-am auzit! Ei bine, peste 200 de ani voi scăpa” (idem).

            După cum se constată, într-această revelaţie a apărut unica sa speranţă şi consolare. Reaşezându-se într-un echilibru oricât de fragil, Aurel Vişovan şi-a putut iarăşi înălţa cugetul către Cel de Sus: “I-am mulţumit lui Dumnezeu că n-a făcut omul veşnic. / Acest gând a fost sprijinul meu atunci... şi de atunci de-a lungul anilor mei trişti” (ibidem).

            Ca un semn al receptării noii lui atitudini de către Dumnezeu, acesta îl ‘deleagă’ taman pe un caraliu să fie purtătorul pe mai departe al Chemării adresate acelora care ştiau s-o audă. Primul gardian, numitul Ciobanu, operând deschiderea celulei, se adresă deţinuţilor cu: “La mulţi ani!” Aceasta îl întări pe autorul memoriilor să treacă de la comunicarea cu colegul Silviu Murgu, săvârşită până atunci exclusiv prin clipire şi încărcătura privirii, la adresarea salutului creştinesc “Hristos a-nviat!” Aurel Vişovan părea definitiv câştigat de Chemare. S-ar fi spus că se învinsese, cu toate slăbiciunile sale omeneşti, şi trecuse din nou de partea lui Dumnezeu. Dovada: învăţă “Psalmul 50” de la un nou soţ de celulă şi reluă obiceiul de a rosti rugăciunile noapte de noapte, trezindu-se anume pentru această împlinire duhovnicească.

            Dar, luată ca atare, ar fi o tămăduire sufletească prea simplă...

 

            De Sfântul Niculae 1950, o apariţie intempestivă a lui Ţurcanu îl va marca pe memorialist pe tot restul vieţii. Este vorba de ameninţarea: “Pentru tine, Vişovane, am ceva deosebit” (p.43). Dacă era într-adevăr pregătită o caznă specială, nu se poate şti, pentru că ameninţatul nu a identificat-o vreodată. Să fi uitat Ţurcanu că-i pregătea ceva ieşit din comun şi ce-i pregătea? Să nu fi avut timp s-o pună-n practică? Să fi renunţat? La ce bun să ne frământăm cu aceasta când cel mai spectaculos rezultat a şi fost atins: “Nu mai ştiu când au încetat bătăile. Nu mai ştiu ce comitet s-a format... Am simţit doar că mi se prăbuşise[ră] mintea şi sufletul, iar încercarea de a spune “Tatăl nostru” în gând mi s-a blocat la “Fie voia Ta” şi n-am mai putut să continui” (ibidem).

            Scriitorul găseşte o formulă răscolitoare pentru a-şi explica trăirea. Îl obseda propoziţia biblică: “Doamne, de ce m-ai părăsit?” Iată cât de dramatic comentează starea sa: “Era întrebarea mea pe care o simţeam hăuind spre infinit, de unde nu primeam nici un răspuns” (p.44).

            Aurel Vişovan coboară iarăşi în prăpastia de unde abia se aburcase. “Cea mai grea lovitură o simţeam în faptul că nu mai puteam să mă rog. Încercasem de vreo două ori, dar mă speriasem de mine însumi. / De câte ori am încercat – dimineaţa mă duceam la comitet să-i spun că m-am rugat” (p.46)

            Nici lui, când îşi scrie amintirile, nu i se par suficient de limpezi cele expuse. Insistă – şi socotim că amănunţirea este necesară pentru apropierea cititorului de experienţa sa dezastruoasă. “Nu reuşeam să mă gândesc la absolut nimic. Mai bine zis nu îndrăzneam să aduc în memorie nimic din ce ar fi putut fi considerat gând banditesc. / Grozăvia consta în faptul că eram conştient de toate aceste neputinţe ale mele ce mi le reprobam. (...) Eu însumi îmi cream tragedia” (idem). După cum constată (privitor la cazurile autodenunţărilor unor fapte imorale nesăvârşite, dintre cele mai odioase, la care asista, izbutind să se sustragă şi acestei noi decăderi), “trebuia să ajungi ca ţie însuţi să-ţi fie scârbă de tine” (ibidem).

            Nu voi povesti întreaga carte, chiar dacă aceasta îmi este util clădirii unor argumente convingătoare întru susţinerea tezei mele că Dumnezeu ne trimite cu perseverenţă Chemări, pentru a ne aminti că suntem ai Săi şi nu părăsiţi într-o lume străină şi rece. Ci, eludând alte şi alte pierderi ale statutului de fiu al Domnului, mă voi opri la un capitol intitulat “Miracolul”. Cele narate se desfăşoară în cursul Săptămânii Mari din 1952. O boală foarte gravă îl doborâse pe Aurel Vişovan: hepatită evolutivă febrilă, ca urmare a nevoii de a-şi denunţa un nou camarad de temniţă, pe d-nul Vasile Bouaru (care mi-a încredinţat, cu mult timp înainte de a citi aceste memorii, că erau într-un fel şi rude). Îşi refuză impulsul satanic, adâncindu-se în maladie. La nivelul subconştientului, prefera să moară, decât să mai facă un pas josnic.

            Bolnav, din nou strigă la Dumnezeu. Deşi o făcea numai în deplină tăcere, avu impresia că gândul “a străbătut genunea până la marginea universului. (...) Deasupra uşii de la intrare a apărut o cruce în flăcări care ardea cum ardeam şi eu” (p.65). Cititorul va înţelege că Puterea de Sus îşi asuma suferinţa lui, prin această ardere preluată. Bolnavul simţi că era iarăşi dezlegat la rugăciune. Spuse “Tatăl nostru”, cu sufletul deschis larg. Drept răspuns, îl inundă un val de “sfântă bucurie”. Se simţea vindecat şi plin de vigoare. Se ridică înnoit. Îi pierise atât boala cât şi frica. Chemarea lui Dumnezeu fusese, în sfârşit, urmată.