34

CHEMAREA PRIN TĂCERE

Când ne târam labele picioarelor încinse în bocancii fără şireturi, la asfinţit, după numărătoarea robilor, prin poarta lagărului de la Salcia, aveam preţ de jumătate de ceas slobozenie până ni se aducea zeama în hârdăul din fapt de seară în faţa barăcii fiecărei brigăzi.

Se întâmplă o dată minunea să n-am astâmpăr a mai zace în aşteptarea hranei, ci să o pornesc a colinda prin îngrădirea imensă, în căutarea a ceva ce nici eu nu ştiam cum se cuvenea să arate sau să fie.

Depăşind încă o baracă ori două, am văzut ghemuit în ţărna nisipoasă, un frate de suferinţă. Nu căzuse într-o stare de prostrare, firească pentru ceilalţi lăgărişti în acele prime minute când reveneam de la munca silnică. Creierul nostru parcă ar fi fost de vată; vasele sangvine umplute cu câlţi. Mie unuia, fericirea momentului îmi era dăruită de brusca inactivitate generalizată, echivalând cu contemplarea Golului, ca în Nirvana hinduismului, din care lipseşte viul Hristos şi orice altă forţă necesară pentru a mai continua existenţa. Aşa resimţeam eu epuizarea fizică: o invazie a Inexistenţei. Dar ceva din postura deţinutului zărit de mine clama neîndoielnic o altfel de trăire a întreruperii muncii. Era Stapânirea de sine, acceptarea unei relaxări fireşti şi nu de lungă durată. Ceva complet deosebit de propria-mi volatilizare.

Această destindere o săvârşea ridicând vârful nasului cârn (dacă nu ne-am fi aflat acolo, în acea situaţie disperată, l-aş fi numit: 'obraznic'!) către cer. Nu drept în sus, precum guguştiucii când stau în ploaie şi aţintesc înaltul cu săgeata mică a ciocului cornos, pe când lumina văzului le este stinsă prin coborârea pleoapelor mate, pentru a îngădui stropilor să li se scurgă în josul penajului fără să-i stânjenească. Îl înălţa oarecum pieziş, acel bumb al porţii aerului. Apoi închidea ochii, cu o satisfacţie blajină ascultând căderea razelor apusului pe pielea obrajilor săi neraşi, nici spălaţi, ca ai tuturora.

Ni se îngăduia să purtăm mustăţi cu orice tăietură, fie ele şi căzăceşti, adică pe oală. El se folosea de această slobozenie: le avea bălaie, cu fir mătăsos, căzute peste colţurile gurii şi împletite ca nişte cozi de fată mare.

Irişii îi erau albastru senin, însă nu destul de larg ivit.

Îşi încrucişase picioarele sub şezut, ca un gimnoped din „Lixăndria". Sta adâncit în sine.

Chemat ca de o poruncă hipnotică, m-am apropiat. Eram aidoma câinelui înfometat care, fără destulă îndrăzneală, priveşte lung şi smerit către un ins zăbovind locului, nu departe de el, pentru a-l încerca de nu cumva este purtătorul vreunui dram de hrană. Ajuns în dreptul său, m-am oprit şi l-am întrebat încetişor, să nu-l speriu, absent cum se afla, dacă-l stânjenea să şed lângă el. Înălţă o sprânceană. Aceasta, suspendându-se în înalt, trase după sine pleoapa de mai jos. Prin spărtura izbutită, mă privi.

Mă cântări, drept care: „Poftiiim…", cu moliciune moldovenească. „Da' se poate…?"

Ca şi când nu ar mai fi rămas petic destul de plăcut pe fâşia desfăşurată de-a lungul clădirii de chirpici, să-l aleg şi eu pentru odihnă, se trase, înghesuindu-se în propriu-i trup, să-mi facă loc.

Cuibărindu-mă în umbra sa, am fost fericit. Parcă aş fi atins un grad al înţelepciunii necunoscut celor mulţi, atare pace mi se aşternu în suflet.

Peste vreo jumătate de ceas, vavilonia mişcărilor nestăpânite din dreptul bucătăriei îmi dădu de înţeles că se apropia clipa împărţirii mesei.

Îmi cerui, stânjenit, iertare şi plecai. Noaptea şi ziua următoare, nu am gândit în nici un alt fel la el decât că voi reveni alături de dumnealui de cum aveam să călcăm iarăşi în strânsoarea lagărului. Trăiam o uşoară încordare datorată temerii că s-ar fi putut să nu-l mai găsesc adâncit în acelaşi ungher, într-o similară contemplare meditativă tăcută. Dar tot acolo dădeam peste el. Fiori de acelaşi soi am resimţit în fitece zi, fără puterea de a le alătura şi vreun gând, oricare, din pricina degrădarii intelectuale maxime căreia îi eram supuşi, până la anihilarea totală a oricărei activităţi mentale.

Revenii în dreptul său, apus după apus, cu regularitatea orologiului. Îl priveam politicos şi insistent, îmi făcea semn să m-aşed. Mă lăsam în pulbere lângă el. Întrebându-mă cum de fusesem într-atâta de ameţit de trudă încât niciodată nu avusesem intenţia măcar să mă prăbuşesc în ţărână de dragul de a o face, mă încântam de noul imbold şi-i purtam aceluia care mi-l dădea o recunoştinţă atât de mare încât parcă mi-ar fi deschis uşile unei nave spaţiale, invitându-mă să urc pentru câteva săptămâni în lună, alături de el.

Mă nărăvisem la tăcerea pe care mi-o dăruia.

Cât era ziulica de lungă, sporovăiam cu ceilalţi. Nu-mi era posibilă o clipă de adâncire în taină, decât dacă scriam versuri în minte. Colegii, alături de care săpam, umpleam roaba cu pământ sau o căram pe panta înclinată a dulapului până-n vârful digului, învăţaseră, fără să le atrag atenţia, că acele minute se cuveneau respectate, amuţirii lor urmându-i delectarea dedusă din momentul când decideam că poezia era suficient de elaborată pentru a le-o recita. Schimbul neîncetat de replici constituia un fel de pază de spaima confruntării cu vrăjmaşii în uniformă. Conversaţiile, oricât de stupide, te ameţeau, te împiedicau să iei contact cu realitatea dură, fără nuanţe.

Către întâlnirile cu el mă atrăgea tocmai dreptul neformulat de a nu mă mai apăra de nimica. Devenisem ucenicul său întru negrăire şi nefrică. Era ceva complet nou: schimbam cele mai înalte idei prin mijlocirea tăcerii. Mă învăţa o virtute patericană, doar prin pilda bucuriei lui de a se supune luminării stânse a amurgului.

Aveam norocul unei înalte şcoli a netulburării. Era o cufundare în puţul răcoros al puterilor neîncepute. Fără a şti nimica despre el, părutu-mi-s-a că îl cunoşteam de o lume şi o viaţă. Sosi şi seara când avui îndrăzneala de a-mi da pe faţă cele ce intuiam cu privire la noul meu prieten: – „Sunteţi călugăr?" Nu ştiu cum îmi venise ideea. Doar că se însumase în pieptul lui prea mare îndrăzneala ca să fi avut altă aşezare duhovnicească, o forţă ce se transmitea de ca şi cum aş fi fost victima aruncării asupră-mi a unei plase de prins peştele, din borangic, atât era de uşoară şi blândă la atingerea prin cădere.

Confirmă. La iscodirea asupra mănăstirii de unde provenea, mi-a răspuns că fusese ridicat din Slatina.

Nimic n-am vorbit altceva cu el până ce, într-o bună zi, furăm despărţiţi prin aruncarea fiecăruia dintre noi într-o altă colonie, la o pritocire generală, cum se obişnuia când şi când. Atât îmi fusese scris în iconomia divină să primesc drept hrană duhovnicească atunci. Atât, mai mult dăunând pesemne începătorului întru căutare ce eram. Mă chemase Dumnezeu să fiu şi eu ucenic la călugărie o scurtă bucată de timp…

Niciodată nu am mai avut prilejul să resimt cu atâta vigoare şi certitudine faptul că un monah reprezintă altceva decât oricare dintre noi, chiar şi când tace sau mai ales atunci. El constituie întruparea unei chemări cu neputinţă de înlăturat: este hotarul dintre lumea noastră şi cealaltă, acolo unde există o fisură prin care dulceaţa raiului se prelinge spre noi.

Acum, de m-ar întreba careva: 'Ce este un călugăr?, aş şti să răspund. El m-a învăţat, fără să crâcnească: 'Monahul este tăcere întrupată'.