33

GRAIUL CLOPOTULUI CEL MARE

“Povod” reprezintă romanul (auto)biografic de debut al dlui Boris David (Bucureşti, Editura Semne, 2004). Pseudonimul ales pentru semnarea scrierii este Daris Basarab. Acesta i-a fost necesar pentru a distinge autorul de literatură beletristică de cel al mai multor lucrări ştiinţifice din domeniul cercetării metalelor rare şi radioactive, publicate în cursul unei vieţi în întregime închinată ei. Născut în anul 1929, în Ismail, a vieţuit dincolo de Prut până în 1944, când familia lui s-a refugiat în România. Va să zică, “Povod” va apare atunci când scriitorul are vârsta de 75 de ani. Iar aceasta nu s-a putut săvârşi cu mijloace proprii, ci datorită unui gest minunat al unui fost coleg de şcoală şi facultate, în momentul dezvăluirii preocupărilor secrete ale prietenului său. Atâta încredere avea în seriozitatea preocupărilor celui sponsorizat încât i-a dus manuscrisul la tipărit dar de citit nu l-a citit decât după ce a fost transformat în carte. Slavă lui Dumnezeu că spicuim şi astfel de exemple într-o lume haină ca cea contemporană.

“Povod” constituie o admirabilă frescă a evenimentelor traumatizante desfăşurate în Basarabia odată cu năvălirea sovieticilor şi instaurarea unui regim de teroare şi crimă, de nebănuit de către aceia care nu au vieţuit acolo în acea perioadă. Istorisirea este condusă până la reocuparea provinciei româneşti de către armata naţională. Victoria ei peste Prut a deschis drumul unei pături birocratice autosituându-se nu departe de conceptul modern al mafiei, ceea ce repeta situaţia locală din anii succedând alipirii de odinioară la patria-mumă.

Accentul naraţiunii este pus pe întâmplările împovărând Biserica şi pe apropiaţii ei. Cunoaşterea cu preponderenţă a acestei zone sociale se datorează faptului că părintele viitorului scriitor a lucrat, angajat laic, la Consistoriul ismailitean.

Invazia roşie a transformat întreaga Basarabie într-o imensă temniţă ale cărei ziduri coincideau cu limitele ei geografice. Această constatare susţine comentarea volumului în rubrica de faţă.

Ne aflăm la biserica Soborului, cu hramul Sfinţii Nicolae şi Dumitru. Este plină până la refuz, ca la o mare sărbătoare. Dar praznic nu este, ci adunarea tuturora aici e motivată de căutarea unui răspuns la rechiziţionarea de către N.K.V.D., peste noapte, a clădirii Consistoriului. Nimeni, cleric sau credincios, nu mai are îngăduinţa să-i calce pragul. Tocmai pentru a comunica obştii aceasta glăsuieşte Episcopul adorat de mulţimea ce se înghesuie să afle veştile şi să dobândească o mângâiere mult nădăjduită. Ba şi mai cutremurătoare lucruri încredinţează el urechilor atente de parcă ar glăsui Domnul însuşi. De acum înainte, noii stăpâni interzic tot ce poate fi interpretat drept propagandă creştină, cum ar fi, de pildă, predicile la încheierea liturghiilor. Arhiereul însuşi a fost dator să-şi părăsească reşedinţa şi să se mute la mănăstirea din preajma oraşului. Orice încălcare a noii discipline creştine orăşeneşti va conduce de azi înainte la închiderea locaşelor de cult.

Ascultând spusele conducătorului duhovnicesc, oamenii îşi cad unii-n braţele altora, cu sângele fugit din obraji. Izbucnesc în hohote de plâns.

Ca un făcut, fără să fi dat nimeni poruncă, izbucneşte mugetul clopotului cel mare. Clopotarul, ins de vreo 50 ani, a luat singur iniţiativa de a chema întreaga aşezare la rugăciune. Episcopul pricepe pe dată pericolul ce-l aruncă asupra tuturora gestul aceluia, dar nici nu se hotărăşte să mustre elanul angajatului său evlavios. Îşi pleacă Prea Sfinţita-i frunte Chemării. În urma unui semn, toţi preoţii se adună îndărătul său, înaintea Uşilor Împărăteşti, şi rostesc într-un glas şi un cuget Tatăl nostru. Smerenia e curând înlocuită de revoltă. “Tatăl nostru nu mai suna a rugă, era o cerere aproape ultimativă faţă de Dumnezeu! Dumnezeu era chemat să repare nedreptatea la care fără îndoială că şi El contribuise, chiar dacă o făcuse pentru a pedepsi, pentru a trezi la credinţă.”

Nu trece mult şi apar puştile automate. Un ordin scurt le expediază pe trepte-n sus, în căutarea pricinii umane a dezordinii de neiertat. “Clopotul a tăcut. Făcând cale întoarsă, cei doi soldaţi au revenit cu clopotarul, ţinut la respect de ţevile automatelor. Lumea a amuţit. Forfota s-a oprit. Spaima se citea pe feţele încinse de tensiunea ce-i apăsa pe toţi. Un gest de binecuvântare schiţat de episcop în direcţia clopotarului, apoi un pas hotărât în aceeaşi direcţie şi, spre consternarea micului comandant, cu o mână blândă, dar fermă, Prea Sfinţia Sa i-a împins pe cei doi soldaţi, luându-l la braţ pe clopotar şi alăturându-se grupului de clerici din faţa altarului, a strigat: “În casa Domnului, eu sunt stăpânul! Vă rog să părăsiţi Sfântul lăcaş!”” (p.17-18). Până acum, episcopul slujea noii orânduiri, adică expunea credincioşilor regulile de vieţuire dictate de N.K.V.D. Abia pricepând el Chemarea făcută de Dumnezeu prin clopot, îşi aminteşte că îl reprezintă pe Dumnezeu însuşi. Parcă i-ar fi fost luat un văl de pe ochi: “În casa Domnului, eu sunt stăpânul! Vă rog să părăsiţi Sfântul lăcaş!” Şi îl ia sub ocrotirea sa pe clopotarul care, fiind slujitorul bisericii, este slujitorul Domnului şi se cade ocrotit ca atare.

Că nu a fost numai o chemare de clopot, ci însăşi Chemarea lui Dumnezeu o dovedesc cele petrecute după ieşirea furibundă a uniformelor străine. “Strigăte de bucurie, îmbrăţişări, îngenuncheri, cruci, multe cruci, ca la ortodocşii de rit oriental, ca la pravoslavnici. De obicei, în biserică, populaţia enoriaşă participantă la slujbe era eterogenă, ruşii ocupând un loc important. Şi totuşi, ca la comandă, toată lumea vorbea numai româneşte! Nu mai era un amestec etnic, era un popor, un popor care simţea româneşte, care vorbea româneşte” (p.18). Răspunsul la Chemarea lui Dumnezeu era evident o resurecţie a dragostei dintre creştini, indiferent de neamul de origine.

Chemarea dă roade tot mai adânc evanghelice. Preotul Ilaşcu este arestat; soţia sa, urmărită pretutindeni. Este al doilea slujitor al altarului care dispare. Prezvitera e chinuită de spaime. Într-o bună zi, sună careva la uşă. Îşi învinge temerea; întreabă cine o căuta. “Suntem noi, de la biserică, v-am adus ceva de mâncare. Am aflat că aţi rămas singură. (...) În oraş nu găsiţi aproape nimic. (...) V-am adus ceva de mâncare şi o pâine de casă”, îi spun nişte femei (p.82). A trecut clipa jelaniilor pentru soarta Consistoriului. A venit clipa împlinirii poruncii lui Hristos de a ne iubi aproapele. Nu peste mult timp, ba chiar ziua următoare, altcineva o caută: tatăl naratorului. “Stai liniştită, am venit să-ţi aduc ceva de la protopopul Popescu. Ştii că după dispariţia episcopului, el face interimatul. Aşa au hotărât preoţii. Uite, ai aici nişte bani, nu mulţi, dar o să-ţi prindă bine. Banii provin de fapt de la enoriaşii Soborului. În măsura posibilităţilor, ai să mai primeşti. Astea sunt singurele surse de venit ale vechiului Consistoriu, care continuă să mai funcţioneze în umbră” (p.83).

Reacţia poporenilor la năvala barbariei este una în duhul aceleia preconizată de Domnul Iisus şi ea se săvârşeşte ca o urmare firească a Chemării de Sus.

Multe prilejuri de a se manifesta conform Chemării au avut şi în România preoţii şi credincioşii. Nu-l pot uita pe părintele Gheorghe Chiriac, cunoscut de mine prin lagărele de muncă din Baltă. Era condamnat pentru ceea ce justiţia falsificatoare a adevărului a numit: ‘ajutor legionar’. Anume a trimis nişte bani unui legionar ieşit de curând din închisoare, pentru că acesta nu avea din ce trăi, după cum i se povestise; însă preotul cu studii filosofice în Germania nu făcuse nicicând altă politică decât aceea a dragostei creştine dintre oameni. Şi, dealtfel, nici măcar nu-l cunoştea pe respectivul înfometat.

Cât îi priveşte pe acei preoţi care au fost chemaţi şi nu am aflat despre jertfa lor, îşi cunosc prea bine ascultarea de Dumnezeu şi se odihnesc întru binecuvântarea ei.