32

O ALTĂ CHEMARE PRIN VIS

Ajuns pentru a doua oară în anchetă, în vederea unei noi condamnări, Grigore Năstase se apropie, din pricina bătăilor, de hotarul cu disperarea. Nu vede nici o altă scăpare în perspectivă decât greva foamei, singurul mijloc aflat la dispoziţia victimei în confruntarea cu călăii ei. Există inconvenientul ca slăbirea să te determine a ceda repede, îşi dă seama. În dialog cu sine însuşi, îşi judecă perspectivele; duce ideea reducerii forţelor până la limita extremă: moartea prin inaniţie. “Şi asta e o soluţie. Mori omorât de ei şi nu de mâna ta” (Petre Gregory C. Anastasis (Puiu Năstase), “Temerarii”, Editura Metafora, 2004, p.324), ca şi când Dumnezeu, judecătorul faptelor noastre, nu şi-ar da seama că în spatele crimei anchetatorilor se ascunde hotărârea noastră de a-i împinge la această crimă, adică o altă formă, mai subtilă, a sinuciderii (îmi iau viaţa cu mâna altuia!) Cert este că pe o cale sau cealaltă, autorul ştia că nimic mai favorabil lui nu exista în acea perioadă decât moartea ce să pună capăt ameninţării cu cazna. “Dacă în acel moment mi s-ar fi propus să aleg: o anchetă de luni de zile sau executarea mea imediată, aş fi ales ultima soluţie, fără nici o şovăire”, ceea ce şi face, pe calea mai lungă a grevei foamei intrată în calculele sale iniţiale. Temerea de înăsprirea tehnicilor de zdrobire a voinţei îl chinuie tot mai mult, mai ales pentru că o vizită a celularului, făcută de Drăghici, rezultă în indicaţia dată anchetatorului de a-l duce în camera de tortură din subsol pentru a-l stimula să vorbească. Pe măsura creşterii tensiunii lăuntrice victima se adânceşte în rugăciune cu un curaj sporit.

Apariţia medicului (provocată de declararea grevei) i se păru favorabilă lui Grigore. Inima îi era slabă. Bineînţeles că doctorul nu-l informă cu nimic; concluzia se datorează doar puţinului ce l-a putut examinatul citi pe chipul şi din atitudinea lui. În noaptea respectivă, povesteşte Năstase, “am un vis luminos: o visez pe mama, frumoasă şi tânără. Vreau să-i vorbesc, dar nu îmi răspunde. Dar îmi zâmbeşte, cu zâmbetul ei dulce care mi-a alinat şi încântat copilăria. Iar eu, în loc să mă bucur, parcă sunt revoltat. Aş vrea să-i zic: ‘Cum zâmbeşti mamă când eu sunt bătut şi chinuit aici, pe pragul distrugerii? Cum poţi zâmbi?’ Şi mă trezesc cu faţa udată de lacrimi” (idem).

Totuşi, în urma tahicardiei avansate, nu a mai fost supus practicii obişnuite, cu toate recomandările ministrului. Întorcând, împreună cu colegii de celulă, pe o faţă şi pe cealaltă situaţia generală, în căutarea unei explicaţii a modului cum a evoluat relaţia dintre el şi anchetator, a legat între ele trei întâmplări recente ce puteau motiva modificarea atitudinii celui din urmă.

Un învăţător reţinut a smuls briciul din mâna frizerului care-i bărbierea pe inşii din arest şi şi-a tăiat gâtul. Un avocat a murit în timpul torturii. La aceste două cazuri sinistre se adăugase şi tentativa ratată de sinucidere a viitorului memorialist Aurel State. Drăghici, căruia i se dădea raportul de fiece dată, îşi schimbă opinia cu privire la modalităţile de pus în practică pentru zmulgerea informaţiilor şi a recunoaşterii propriilor fapte de către arestaţi. Pentru a nu se înmulţi cazurile mortale (la urma urmei, tot lui s-ar fi putut să-i fie puse în cârcă într-o bună zi), ceru ca medicul să fie acela ce-şi lua răspunderea rezistenţei celor supuşi torturii. Iar omul care-şi acoperea uniforma ruşinii cu un halat alb, constatând slăbiciunea de cord a naratorului, nu şi-a dat respectivul acord.

De unde Grigore Năstase trage o concluzie legată de visul precedent (visele constituind pentru el o materie mai certă şi mai bogată în înţeles decât realitatea diurnă şi ocupându-i mintea mai mult decât aceasta, parcă, deşi exemplul său este periculos, Biserica opunându-se ispitei de a descifra visele).

“Dumnezeu mă salvase încă o dată dintr-o situaţie extrem de grea. (...) Şi tot acum am înţeles zâmbetul din vis al mamei. Ea ştia că nu voi mai fi bătut şi că lucrurile vor merge spre bine, dar nu a avut voie să-mi spună, dar a zâmbit, iar zâmbetul acela îmi va lumina până la urmă viaţa, până când Domnul va binevoi să fim iar împreună pentru eternitate” (p.326).

Explicându-şi surâsul matern din vis prin preştiinţa mamei cu privire la slobozirea fiului ei de ameninţarea caznei constatăm însemnătatea acordată de autor fiecărui amănunt al construcţiei onirice şi nevoia sa puternică de a-şi lămuri aceste detalii. Ceea ce nu apare aici – şi mă miră – este constatarea că zâmbetul mamei sale sta paravan, să tăinuiască (dar şi să vădească) o Chemare a lui Dumnezeu. Chemarea s-ar putea traduce cu: ‘nu te mai teme de bătaie; va trece timpul ei, prin mila Mea. Primeşte acest dar şi apropie-te mai mult de dragostea Mea’.