30

UN SEMN DE SUS IGNORAT

La destul timp după liberare, la capătul primei condamnări, Petre Grigore Năstase (“Temerarii”, Editura Metafora, 2004) reîncepu a fi bântuit de turnătorii anume trimişi să-l provoace pentru a-l denunţa în vederea unei noi arestări. Dintre aceştia, unul deosebit de periculos pentru el, deoarece fuseseră colegi încă din perioada cursurilor primare, apoi, la vremea cuvenită, împărţiseră suferinţa la Jilava, deci se zidise în sufletul naratorului o mare încredere în camaraderia celuilalt, ca a unui ins bine cunoscut, verificat. Ambii trecuseră prin reeducări, memorialistul izbutind să scape printr-un gest aproape nebunesc, dar mântuitor, pe când Paul Caravia, după cum se numea al doilea, căzuse, după torturi cumplite, devenind chiar şef de cameră, deci conducător al torţionarilor acolo. Mai mult, adoptase gândirea atee.

Fără să ţină seama de avertismentele primite cu privire la fostul său amic din copilărie, Grigore Năstase, într-un elan firesc de a vrea să-l ajute a reveni la simţămintele datorate în raportul cu Dumnezeu, în loc de a-l evita, i-a căutat prezenţa, mânat de “o milă nespusă”. S-a străduit să-l convingă a reveni asupra determinării sale de a nega dumnezeirea, să-i redeschidă ochii, dar se izbea de o hotărâre de piatră. Îşi culegea argumentele din teologii ruşi vieţuind la Paris (îmi amintesc că mi-a povestit cândva), iar celălalt replica apelând la citate din ‘clasicii marxism-leninismului’. Descoperirea manuscriselor de la Qumran îi dădu apă la moară reeducatului pentru a susţine că Hristos nici măcar nu avusese o existenţă istorică.

“Îmi amintesc că la o ultimă întâlnire, când Paul a venit la mine şi a intrat în cameră, un fior puternic mi-a trecut prin şira spinării, inexplicabil şi nicicând simţit înainte sau după aceea.” Neobişnuita senzaţie, aproape imaterială, se impuse conştiinţei şi, conform elanului stârnit de ea în chip inconştient, Grigore Năstase avu o reacţie nu atât gândită cât datorată unei presimţiri. “Aproape fără să vreau, i-am spus:

– ‘Paule, tot ce vom vorbi, aici să rămână numai între noi! Îmi promiţi, nu-i aşa?’

– ‘O, desigur’ (...)

Şi ne-am despărţit, fiind convins că este irecuperabil. Ceva era rupt în el şi chiar figura lui părea că luase asemănarea lui Iuda.”

Desigur că povestitorul nu avea de unde să cunoască figura vânzătorului lui Iisus, pentru a putea să o recunoască în trăsăturile contemporane lui. Este vorba numai despre o intuiţie. Dar nu una oarecare. Cunoscuţii lui Caravia îşi amintesc voinţa dură de putere înscrisă în desenul fălcilor lui, mai ales a celei inferioare, bine căptuşită cu o muşchiulatură neevidentă dar lizibilă în încordarea ei permanentă, după cum reţin privirile sale metalice, aspru iscoditoare, lipite de chipurile din jur pentru a pătrunde în adâncul lor aşa cum lipitorile se agaţă cu ventuzele de pielea lipsită de apărare, inconştientă că urmează să i se sugă viaţa. Mustaţa deasă şi căzută pe oală sta împrejmuită pe obraji, bărbie, gât, de peri ce păreau totdeauna neraşi, atât de arţăgos ieşeau la lumină din rădăcinile grosolane. Râsul lui, ce se voia antrenant, dar din care zbucneau colţi pietroşi, cinici, plini de răutate, nu poate fi uitat cu una, cu două de către cursanţii reciclărilor editoriale, provocaţi de el prin grave atacuri anticomuniste, atât de grave încât toţi amuţeau, coborându-şi cuminţi privirile în caiete şi lăsându-l pe lector să aştepte măcar o reacţie de soiul şi pe măsura ispitelor sale, dar, mai înţelepţi decât Grigore Năstase, nu se lăsa nimeni ‘corupt’ şi continuau a tace chitic, simţind pânda omului de la catedră. Din întreaga-i făptură respira o încredere în sine oarbă şi o putere hipnotică asupra semenilor, astfel încât fără a-l cunoaşte, după cum nu ştiam nimic din trecutul său, după câteva încrucişeri ale drumurilor noastre pe stradă, m-am pomenit salutându-l cu sfială, ceea ce am continuat intermitent a face şi după ce mi-am dat seama că, de fapt, nici vorbă să fi fost prezentaţi unul celuilalt vreundeva şi că nici nu frecventam aceleaşi medii. Atât de impresionantă îi era personalitatea! Înfăţişarea sa oscila între aceea a unui şef de cadre intelectualizat şi a unui stahanovist ciocănar, a unui bandit nestăpânit şi a unui dictator ale cărui forţe nu depăşeau limitele unui birou nenorocit şi mărunt dintr-o suburbie necunoscută, duhnind a usturoi şi sudoare.

Ca urmare a făgăduinţei trădătorului, după cum specifică (era să zic: cu umor) naratorul, pe 28 octombrie 1959, de “Sfinţii Apostoli Simeon şi Iuda Tadeul în calendarul Bisericii Catolice, sfinţii mucenici Ferentie şi Neonila şi cuviosul Firmilian, în sinaxarul ortodox” (p.317; mă-ntreb de ce “sfinţii” catolici merită iniţiala majusculă pe când cei ortodocşi nu) a fost arestat.

În camera de anchetă, după vreo lună, fu adus acelaşi Paul Caravia. Trecu în revistă întreaga lor copilărie şi adolescenţă comună, punându-şi personalitatea în paralel cu cea a anchetatului, ‘legionar înrăit’, după cum dovedea, pe când el, în urma ruperii a două dintre coastele sale în reeducări, avusese revelaţia umanismului comunist. Nu uită să reia în faţa securistului şi dialogul ultim al lor, când victima îl rugase să păstreze discreţia asupra convorbirilor purtate împreună.

Chemarea lui Dumnezeu se făcuse simţită la timpul potrivit prin acel “fior puternic [care...] i-a trecut prin şira spinării, inexplicabil şi nicicând simţit înainte sau după aceea.” Din păcate nu suntem totdeauna pregătiţi să-i dăm ascultare deşi, dacă nu o facem, Dumnezeu lasă lucrurile să evolueze după voinţa noastră neştiutoare şi după slăbiciunea minţii noastre. În cazul de faţă, Grigore Năstase a crezut că avea chemarea de a-l reintegra pe Caravia în rândurile credincioşilor. Cu toate că fusese avertizat asupra mutilării personalităţii aceluia, persevera în credinţa că avea puterea să-l readucă pe făgaşul cel drept. Dumnezeu i-a trimis semnul pe care numai el îl putea recunoaşte şi n-a voit să ţină seama de acela. E vorba despre o neascultare datorată orbirii adusă de mândrie. O neascultare plătită cu o nouă condamnare.