3

ÎMPIETRIREA

Mărturiile pe care le adun aici, sub acest titlu generic, nu au un rost statistic ci unul de încurajare, de căutare a unui model, scopul de a-l dumiri pe biet creştinul care şi-a pierdut busola că nu este niciodată părăsit, ci că grija lui Dumnezeu, Tatăl nostru al tuturora, îl urmăreşte cu dragoste şi-l cheamă lângă sine, după cum procedează cloşca atunci când şi-adună puii sub căldura aripilor.

Astfel, de pildă, stau lucrurile cu Aurel Suciu, cel de odinioară. Un grup de 22 elevi au fost introduşi într-o cameră a închisorii Piteşti în anul 1951. Au găsit în ea 22 foşti studenţi. După cum mărturiseşte Mihai Buracu, atunci “am trăit poate cea mai frumoasă perioadă din detenţia mea” (“Et in averno ego!”, în “Memento”, anul XIII, nr.2 (74), aprilie 2002). Această afirmaţie am găsit-o şi la alţi supravieţuitori ai acelor zile fără precedent. La ce se referă ea? “Studenţii aflaţi acolo trăiau o viaţă de o frumuseţe extraordinară; îşi făceau rugăciunile în comun, cântau, sculptau în os medalioane şi cruciuliţe de o frumuseţe deosebită şi aveam astfel senzaţia că trăiesc într-o altă lume, la care nu visasem până atunci că se poate trăi.” Şi nu numai atât. I-au adoptat pe cei mici, i-au format, i-au educat în spiritul Gărzii de Fier, le-au dat un ţel în viaţă, i-au îndoctrinat asupra scopului ultim al existenţei: mântuirea prin prietenie, prin dragostea al cărei prototip era Hristos însuşi. Au devenit centrul aspiraţiilor celor care nu-şi luaseră încă bacalaureatul, li s-au instituit model îndrăgit şi stimat mai presus de oricine, vrednic de urmat. Şi aşa mai departe. În taină îi trăgeau de limbă asupra înclinaţiilor, activităţii şi planurilor lor politice. Victimile nevârstnice nu-şi dădeau seama ce se petrecea între ele şi cei mai mari. Aceştia din urmă aflau de la cei dintâi toate faptele lor din libertate şi gândurile de altă dată, dar şi din temniţă, preferinţele lor, aspiraţiile ce aveau, încurajările ce primeau de la părinţi la vorbitor, însuşi crezul şi nădejdile politice ale acestor persoane adulte atât de îndrăgite...

Prin februarie, la înapoierea de la o plimbare de seară, au găsit în cameră alţi 22 de tineri, toţi înarmaţi cu bâte, bice, curele, bucăţi de fier ş.a.m.d. Cu stupoare i-au văzut şi pe cei dragi, care îi întâmpinaseră la sosirea lor, reintraţi odată cu ei de ‘la aer’, cum se numea scurta preumblare unul îndărătul celuilalt , scoţând de sub saltele alte arme albe asemănătoare. Fură supuşi la bestiale brutalizări de către unii şi ceilalţi, acuzaţi că deveniseră legionari, că aveau să sufere noi condamnări, chiar şi la moarte, pentru că se organizaseră în închisoare în mod ilegal.

Aşa au început pentru ei ceea ce a rămas, în istoria detenţiei politice din România comunistă, cunoscut sub numele: “reeducările de la Piteşti”, sistem de distrugere a noii generaţii de români, prin mijlocirea cozilor de topor din rândurile lor chiar. Ele constau în căznirea omului până devenea la rândul său (înnebunit de spaimă) căznitorul aproapelui, până devenea turnător, până era complet robotizat în mâinile securităţii, organizatoarea acestor odioase experimente pavloviste ce urmăreau mutaţii ale speciei noastre, crearea unor complexe psihice ireversibile, de tip provocare-răspuns, întocmai cum se constatase că funcţiona sistemul în cazul câinilor asupra cărora se încercaseră, în Rusia, cele dintâi reacţii stabile de acest tip, sub denumirea: reflexul condiţionat.

Revenind la şcolarul de la care am plecat, acelaşi Mihai Buracu, care, într-o lună-două, a albit la 21 ani, din a cărui relatare ne-am informat pentru cele de mai sus, scrie: “Am văzut cum Suciu Aurel de la Arad a fost luat de gât şi izbit de perete cu atâta brutalitate, încât în momentul în care i s-a dat drumul, s-a prelins ca o cârpă, lăsând imprimată pe zid o dâră mare de sânge. Am fost convins că (...) a fost ucis”.

Dacă torturile s-ar fi oprit aici şi tot ar fi fost bine. Însă, cum este de bănuit, ele au crescut în intensitate, în inventivitate, în cerinţe, în dezumanizare, până ce Aurel Suciu şi-a pierdut credinţa şi nădejdea. Şi nu numai el. “În primul rând s-a căutat uciderea valorilor morale, a dragostei şi, prin aceasta, depărtarea de Dumnezeu; ştiut fiind că Dumnezeu este dragoste”, scrie, la rândul său Aurel Suciu în aceeaşi revistă, sub titlul: “Satanizarea”. “Celor care au conceput, iniţiat şi aprobat această satanizare, le era teamă că în sufletul vreunuia ar mai fi loc pentru valori morale, pentru dragoste. Nu a fost nici măcar o încercare a ceea ce se numeşte educare sau reeducare, ci, sub această marcă a fost cultul nonvalorii, al urii, a fost satanizarea. Dacă ar fi fost dorinţă de educare, de înnobilare sufletească, trebuia să fie prezentă omenia, dragostea. Era primul pas spre satanizarea generală.”

Nu a urmări suferinţele fizice şi morale în continuarea aşa-ziselor ‘reeducări’ ale lui Aurel Suciu este important aci. Socotesc că descifrarea evoluţiei pierderii credinţei sale este mult mai însemnată pentru noi.

“După ce am părăsit Piteşti şi Gherla [un alt loc al aceloraşi suplicii unde cei nereeducaţi în primul penitenciar au fost conduşi pentru a-şi ‘desăvârşi’ deformarea!], am trecut printr-o stare de golire, de împietrire sufletească. Spaimele mă urmăreau. Nu mă puteam ruga, nu puteam intra în biserică”, adaugă privitor la perioada de libertate ce a urmat.

Veni şi timpul căsătoriei. De data aceasta înfăţişarera înaintea altarului deveni obligatorie. Reacţia mirelui fu paradoxală: “Cât a ţinut slujba religioasă, curgeau lacrimile pe faţa mea.” Aceasta credem că a fost cea dintâi formă a Chemării, deoarece chipul lui, aşa cum ni-l prezintă, seamănă cu înfăţişarea înlăcrimată a atâtor bătrâni citaţi în “Pateric”, care, arătându-se Domnului, în înstrăinarea lor totală, l-au întâmpinat pe hotarul inimii cu lacrimile curate ale părerilor de rău pentru viaţa dusă până atunci.

Şi cuvintele Chemării s-au făcut, la rândul lor, şi ele auzite. Mama sa i-a lăsat moştenire, ca tămadă a tuturor stărilor de spirit ale nesiguranţei, neîncrederii, vecine cu alte posibile căderi, i-a lăsat moştenire o rugăciune, spuneam, cu un anume ritm de rostire. Aurel Suciu puse în practică cele învăţate de la maica sa ocrotitoare (ca totdeauna mamele constituie primul nostru îndrumător pe calea rugăciunii) şi rezultatul îl poate oricine citi în convorbirile cu el, căci Aurel Suciu a devenit unul dintre cei mai smeriţi propovăduitori ai iertării şi ai dragostei de vrăjmaşi din câţi am întâlnit, în urma acelei Chemări ce i-a fost făcută prin aceea care i-a dat naştere.