29

CHEMAREA LA VIAŢĂ

Naratorul, Puiu Năstase (“Temerarii”, Editura Metafora, 2004), evocă perioada cumplită a reeducărilor suferite. Starea de spirit, în acele condiţii, friza permanent gândul sinuciderii (vezi a treia propoziţie de mai jos, aceea neisprăvită).

“Aşteptam zorile cu resemnare. Şi mă rugam fie să fiu omorât în bătaie, fie... Nu îndrăzneam să mă gândesc la a doua soluţie. (...) Eram resemnat dar zdrobit sufleteşte şi aşteptam reînceperea bătăii. Priveam la figurile celor din jur; nici o rază de cer pe ele” Cititorul a înregistrat această secătuire a izvoarelor sacrului în acea cameră şi în acea dimineaţă ostenită de existenţă. “Figuri obosite, deprimate, întunecate şi câteva luminate parcă de o bucurie satanică; bucuria de a avea puterea de a chinui pe alţii, după ce ei înşişi fuseseră chinuiţi” (p.236-237).

Deşi încă naratorul se abţinea de a gândi la provocarea propriei morţi, felul în care evoluau lucrurile într-acolo l-ar fi condus. Dar Dumnezeu nu voia să se înfăptuiască un atare păcat.

Drept pentru care, uşa celulei fu deschisă şi gardianul strigă o sumă de deţinuţi după o listă pregătită dinainte. Ajunseră în cabinetul medical, unde fură datori să se dezbrace pentru un control general. Starea memorialistului era foarte gravă: nici măcar nu putu să-şi scoată singur hainele. După ce-i privi sângele închegat pe corp şi vânătăile, medicul îi spuse: “Nu poţi merge la lucru în halul acesta! Eşti respins!” Disperat de faptul că rămânea în continuare la dispoziţia bătăuşilor a căror victimă fusese şi până atunci, deţinutul respins căzu în genunchi şi se adresă reprezentantului administraţiei cu termenii: “Domnule doctor, trimiteţi-mă la lucru. Dacă mă trimiteţi îndărăt voi fi ucis şi mă veţi avea pe conştiinţă. Vă implor, vă implor!” Tonul, curajul de a dezvălui cele petrecute în reeducări, implorarea, atât de rară în discursul penitenciarelor şi apelul la conştiinţă, schimbară decizia medicului şi îl înscrise pentru a pleca şi el. Acestea să-l fi influenţat pe doctor în scurta sa deliberare cu sine însuşi sau Dumnezeu se folosise de buzele sale pentru a-l chema pe Grigore Năstase iarăşi în sânul creştinătăţii, din care fusese ispitit să se smulgă?

După încheierea formalităţilor, povestitorul a fost condus, dimpreună cu ceilalţi desemnaţi să plece la muncă, într-o altă cameră. De aici se vedea o biserică din Gherla.

Fericit de cele ce se petreceau cu el, se interesă ce dată era.

“‘27 octombrie’, mi se răspunde. Şi atunci deodată se face parcă lumină în sufletul meu. 27 octombrie, ziua Sfântului DIMITRIE BASARABOV, patronul Bucureştilor, în Biserica Ortodoxă. (...) Pe ziua de 26 Octombrie (Sfântul mare martir şi patron al Cruciaţilor: Sfântul Dimitrie Thesaloniceanul), moaştele Sf. Dimitrie Basarabov (fiindcă trupul lui a rămas incoruptibil) sunt scoase în curtea Patriarhiei şi tot creştinul bucureştean merge să se închine Sfântului, să-i sărute mâna şi să-i aprindă o lumânare” (p.238). Mari rugătoare pe lângă Sfântul Dimitrie Basarabov erau mama şi bunica naratorului. De aceea socoteşte el că a meritat intervenţia Proniei pentru a fi scos din flăcările torturilor şi această re-Chemare la nădejdea creştină.