26

DUMINICA FLORIILOR

“Se fac pregătiri pentru săvârşirea unor ritualuri satanice. Se împart rolurile şi sunt fericit că am fost ales pentru a fi asinul din Duminica Floriilor, purtător al celui jertfit pe cruce. Nici nu se putea o pedeapsă mai uşoară. Sunt fericit, pentru prima oară fericit după cele două luni de la Piteşti şi după cei doi ani de temniţă. Voi purta pe şale trupul celui care va fi răstignit Vineri. Este fericirea supremă de a nu fi decât o simplă asină purtătoare de Rege al Iudeilor, hărăzit crucii şi supliciilor ei. Domnul este cu mine. Binecuvântat fie numele Lui.

“Am fost sortit să fiu asinul pe care în Duminica Floriilor din 1964, Iisus Piteşteanul a intrat călare în Ierusalimul din Camera 4 Spital. Am luat astfel parte, în patru labe, la un desmăţ şi o orgie scârbavnică, la o litughisire neagră în care şobolanii au chiţăit osanale în cinstea mai marelui lor, proslăvindu-i pofta de sânge şi de suflete tinere, nevinovate. Nu mai ştiu dacă, îngenunchiat fiind pentru a fi asinul Domnului, am sărutat falusul de săpun de la gâtul sacerdotului dement, dar ştiu că am şters cu palmele şi genunchii balele scuipate pe chipul şi înaintea celui pregătit pentru jertfă. N-au lipsit nici spinii aduşi de gardieni, nici bâtele care au înlocuit ramurile înverzite de salcie şi n-a lipsit nici judecata lui Ponţiu Pillat din Piteşti, care l-a osândit în batjocură pe hârdăul cu excremente. Şi toate acestea pe fondul înjurăturilor şi cântecelor obscene. Cu scârbă mare s-a urlat “Să se răstignească!” Fiecare ne-am dorit însă propria răstignire, intrarea în nefiinţă cu orice preţ, chiar acela, suprem, de pierdere a mântuirii sufletului” (Mihai Buracu, “Tăbliţele de săpun de la Itşet-Ip”, Craiova, Editura MJM, 2003, p.51-52).

Până şi această liturghie inversată, această imitare pe dos a întâmplărilor sfinte, această cercare de jignire a celor mai dragi şi calde agăţări ale sufletului de învăţătura despre Hristos şi despre naşterea unei civilizaţii, civilizaţia noastră, civilizaţia iubirii de semen şi a iertării vrăjmaşilor noştri, până şi ea, în cele din urmă, nu este altceva decât o readucere în conştiinţă a jertfei lui Hristos pentru omenire, deci nu este altceva decât o Chemare a lui Dumnezeu. Ateii, după cum am atras atenţia plecând de la un alt text semnat de Mihai Buracu, au fost totdeauna orbi la insinuarea celor sfinte, peste voia lor, în cele mai mărunte gesturi ale lor, născocite tocmai întru distrugerea credinţei. Şi, pentru ca puterea lui Dumnezeu să nu fie în nici un fel umbrită, aşa vor rămâne lucrurile până în veac. Repet: ateii vor slugări la curţile Domnului, oricare le-ar fi biata credinţă.

Cum am spus? Am vorbit oare despre ‘credinţa’ ateilor? Sunt conştient de ce anume am rostit?!

Sunt foarte conştient. Deoarece, alături de sensul religios al legăturii cu Dumnezeu, credinţa mai are un înţeles, printre altele. Anume: ştiinţă şovăitoare, neîntemeiată pe argumente şi logică, va să zică: ‘neştiinţă’ ce ia chip amăgitor al unei cunoaşteri. Aceasta este credinţa ateilor! Dacă ei ar protesta că se bizuie pe argumentele oamenilor lor de ştiinţă, le voi replica: ‘Voi nu aţi verificat cu experimente proprii cele afirmate de către aceşti oameni de ştiinţă. De cele mai multe ori nici măcar nu le-aţi citit opera, pentru a şti cu exactitate unde vă plasaţi în raport de ea. În cel mai bun caz, aţi cercetat oglindiri ale gândirii lor, tipărite de către alţi cititori, în probitatea cărora credeţi (atenţie: altă pâlpâire a credinţei!...). Nu sunteţi pregătiţi să repetaţi vădiri chimice, fizice, astronomice, biologice, făcute de alţii. Aţi aflat despre ele din manualele şcolare redactate de către diverşi inşi care nu au reluat experienţele trecutului, ci au citit ei înşişi în cursurile profesorilor lor despre probarea inexistenţei lui Dumnezeu, ca pe urmă să aştearnă pe hârtie impresiile culese din acele lecturi şi să le dea drept bune.

Nu aceasta este credinţa? Îl crezi pe profesor, îl crezi pe omul de ştiinţă, îl crezi pe propagandist (în cazul regimului comunist) şi niciodată nu ajungi la adevăr prin mijloace proprii; în schimb, te închini la ceea ce îţi vând ei drept adevăr imuabil....

– ‘Dar ce, tu poţi ajunge la adevăr prin mijloace proprii?’, m-ar putea întreba unul dintre ateii cu care mă cert. – ‘Desigur’, i-aş răspunde. – ‘Cum asta?’, ar hohoti dispreţuitor. – ‘Simplu: unul dintre mijloacele mele de cunoaştere este tocmai credinţa infirmată de stupiditatea ta. Cine leapădă credinţa, îşi ştirbeşte şansa de a cunoaşte. Pentru că ea constituie summumul cunoaşterii.’ – ‘Prostii! Cum să constituie credinţa un mijloc de cunoaştere?! Ea reprezintă opiumul cu care sunt înşelate masele de către clasele asupritoare...’ cum sună lozinca marxistă. – ‘Fără credinţă’, ar veni răspunsul meu simplu ca viaţa, ‘n-am putea trăi dincolo de cea mai fragedă copilărie. Crezând că mama ne vrea binele, o ascultăm şi nu punem mâna pe uşa încinsă a sobei; mâncăm tot ce ne dă, crezând că nu ne va dăuna, că nu ne va otrăvi; ne îmbrăcăm călduros când ne pregătim să alergăm la săniuş; ne ducem la şcoală să învăţăm carte; ne ferim de tovărăşiile rele; şi aşa mai departe. Iar dacă nu credem în mama şi nu facem toate acestea, ne învaţă viaţa că necredinţa se plăteşte. Ce părere ai?!’ – ‘Înţeleg; cât timp n-am ieşit din copilărie, ai dreptate... Însă, când mi se dezvoltă mintea, e o ruşine să mai admit a făptui în temeiul credinţei!’ – ‘Vrei să spui că, ajuns la anii şcolarizării, nu mai ai nevoie de credinţă, da?’ – ‘Întocmai!’ – ‘Păi, despre ce am vorbit adineaori? Nu despre credinţa în profesori şi manuale neverificate de tine, necesară progresului tău pe calea... ateismului? Quod erat demonstrandum!’ – ‘În timpul şcolii tot copil eşti, însă mai târziu, la maturitate...’, se încăpăţânează replicantul meu necredincios. – ‘La maturitate?! Dacă n-ai crede că soţia te iubeşte, te respectă, te urmează în toate, nu aleargă ca o uşernică, prin casele prietenilor tăi, nu ţi-aruncă banii în buzunarele ibovnicilor, să petreacă din truda ta, unde ai ajunge? Ai mai putea munci, te-ai mai putea bucura de viaţă? Ai mai putea privi, de atâtea dezamăgiri, soarele-n faţă? Fără credinţă, n-ai putea scurma neantul după bani. Ba nici măcar n-ai putea respira (pentru că şi pentru aceasta trebuie să crezi că nu eşti otrăvit de emanaţiile civilizaţiei antiumane în care trăim, adică să ai încrederea că Dumnezeu te va apăra, chiar dacă nu crezi în Dumnezeu... nici în intervenţia Lui în traiul nostru...).’ Am tăcut. Apoi: ‘Ce să mai vorbim? Ateii trăiesc într-o ignoranţă prostească fără margini. Am pierdut destul timp. Dacă nici aceste argumente nu-ţi dau de gândit, măcar fii consecvent ateismului: trăieşte împotriva tuturor regulilor civilizaţiei noastre. La capăt de drum ce crezi că te pândeşte?’ Cum n-are răspuns, deoarece ateii n-au cum avea răspuns, adaug fără a-i mai aştepta replica: ‘Nu ştii? Să-ţi spun tot eu. Te pândeşte sinuciderea, deoarece exişti, nu din voia lui Dumnezeu, socoţi, nici dintr-a ta, ci dintr-a nu ştii cui, într-o lume fără sens, nici temelie, pe unde îţi dai seama că nu merită să continui a bântui!’

Mai are rost să insist că atunci când Ţurcanu şi acoliţii săi îşi băteau joc de Iisus, în ‘comediodrame’ ca cele de la începutul acestui text, ei nu făceau decât să confirme că Dumnezeu se afla printre ei. Şi tot Dumnezeu îi chema pe cei chinuiţi de ei să îi aducă şi pe calea aceea cumplită prinosul dragostei lor.