25

SINUCIGAŞII

Rareori putere de distingere şi desemnare a forţelor ce acţionează asupra bieţilor de noi, atât de sigură pe diagnostic ca a lui Mihai Buracu, în “Tăbliţele de săpun de la Itşet-Ip” (Craiova, Editura MJM, 2003). Cele citate în continuare se referă la trăirile tinerilor trecuţi prin reeducări.

“În ritualul satanic şi sinucigaş, nimeni din grupul nostru nu a avut parte de o moarte fizică, dar toţi am fost ucişi sufleteşte, ne-am dorit moartea, victime şi călăi de-a valma, cei mai mulţi ştiind că nu există mântuire, că suntem deja dincolo de pragul răului şi al mai răului aflat în starea lui cea mai pură. Mi-aş fi luat viaţa, dar îmi dau seama acum că nu torţionarii, ci Dumnezeu m-a împiedicat să comit păcatul capital şi aceasta pentru a depune şi eu mărturie pentru chinurile îndurate în infernul concentraţionar comunist străbătut în anii tinereţii. Mulţi dintre cei torturaţi, după ce s-au lepădat de Dumnezeu şi apoi s-au lepădat şi de satana, nu s-au mai lepădat decât de ei înşişi, murind cu destinul de martir împlinit, alături de semnatarii pactului făcut cu necuratul la trecerea punţii dintre tărâmuri” (p.8-9).

Grupul din care făcea parte reprezintă un pâlc de elevi socotiţi vrednici de reeducare încă din temniţa de la Târgşor, unde au respins eforturile administraţiei de a-i face să colaboreze cu obedienţă. Au fost mutaţi la Piteşti, să încapă pe mâinile lui Eugen Ţurcanu.

Rezultatul tratamentului aplicat de acesta ‘îndărătniciei’ lor întru credinţa în Dumnezeu şi neam i-a condus la dorinţa ardentă a morţii, echivalentă sinuciderii faptice. Dar sinuciderea nu era cu putinţă. Conducerea temniţei, sub îndrumarea ‘specialistului’ în torturi numit, a luat toate măsurile de rigoare pentru a se evita ‘scăparea’ din pumnii şi strânsoarea reeducatorilor şi, mai mult decât atât, colegii de cameră, simultan călăi, te supravegheau zi şi noapte împiedicându-ţi luarea vieţii.

Cel puţin aşa îşi închipuiau ei că puteau acţiona: să nu te lase a-ţi face seama! Niciodată ateii nu au sesizat că Domnul lucra prin ei şi nu vor surprinde nici pe viitor acest fapt. Nu-şi dau socotinţa de asta pentru că sunt orbi în treburile misticii. Orbi cu desăvârşire. Ei n-au înţeles că sub regimul lor comunist, al necredincioşilor, s-au refăcut cele mai multe biserici şi cu osebire mănăstiri ce duceau lipsa îngrijirii cu un veac înainte chiar. Că bugetul necredinţei asigura salariul preoţilor şi al monahilor până în cele mai depărtate şi îmbeznate sihle. Că altarele aveau dreptul la vin curat şi că lăcaşurile cultice, vânate de agitatorii de partid, erau mai căutate de băutorii de cer decât în timpurile de odinioară, când prea puţini le luau în seamă.

La fel, voia Creatorului, la Piteşti, o păzeau reeducatorii: să nu-ţi iei viaţa! După cum spune Mihai Buracu, pentru că mai era scris în ceruri un mucenic, mai era aşteptat un mărturisitor... Pe aceia care nu mai puteau suferi, Dumnezeu îi chema la stăpânirea de sine. Iar dacă aceasta nu mai avea cum apare, îi chema la ascultarea stăpânirii de sine prin călăi, pentru ca porunca Lui să nu fie zădărnicită.