24

NUMELE LUI DUMNEZEU

Într-una dintre cele mai frumos scrise cărþi de memorialistică din reeducări, “Tăbliţele de săpun de la Itşet-Ip” (Craiova, Editura MJM, 2003), autorul, poetul Mihai Buracu, face o afirmaţie părelnic strigătoare la cer: “Dumnezeul din înjurătură e mai dulce ca zahărul de cartofi şi roşcovele copilăriei”! (p.50-51).

Cine nu cunoaşte conţinutul scrierii, s-ar putea amăgi, din acest citat, că are de-a face cu nişte amintiri din copilărie, ale unui zburdalnic care a descoperit cât de agreabil este să încalci regulile bunei creşteri – ce te împiedică, prin gura părinţilor şi a parohului, să iei în derâdere cele sfinte, precum toţi derbedeii cartierului... Cel ce nu mă crede că este şi aceasta una dintre bucuriile anilor imaturi va să afle că – ţânc crescut pe lângă fusta mamei şi fără reproş – trecând pe lângă o staţie bucureşteană de tramvai, în care se înghesuiau poate o sută-două de persoane în faimoşii ani ai sărăciei preconizate pentru neamul său de către Gh. Gheorghiu-Dej, m-a ispitit pârdalnica închipuire formată de comediile cu Stan şi Bran, Pat şi Pataşon, ori Charlot şi am făcut un bulgăre de zăpadă, l-am tescuit bine în pumnii mei cei mici dar puşi pe fapte mari şi, când fu gata, l-am aruncat la nimereală în mulţime, dornic nevoie mare să iau seama la ce urma să se petreacă. Rezultatul îmi depăşi cu mult aşteptările. Bulgărele – deşi nu-mi descoperisem încă astfel de îndemânări de trăgător de elită – lunecase din plin, pe la spate, pe gulerul unui tânăr de vreo douăzeci şi ceva de ani. Acesta, nici una, nici două, zdupăi peste gardul scund de beton al grădinii publice unde amplasasem bombarda pe două picioare ce-mi semăna ca două picături de apă şi o rupse la fugă după mine. Eu mâncam pământul şi, simultan, eram surprins de câte înjurături puteau zbucni printre buzele mele nepângărite încă de atari blestemăţii. De unde le deprinsesem, nu ştiu; însă sunt şi astăzi conştient că-mi procura mare liniştire sufletului de vânat înspăimântat să le slobod pentru întâiaşi dată în viaţă, printre gâfâieli.

La polul opus acestei evocări se situează intenţia d-lui Mihai Buracu, ascunsă în fraza de mai sus. Numai un ins care n-a trecut prin reeducări, cazul meu, este capabil să facă asocieri precum precedenta – adevărată impietate faţă de suferinţa umană cea mai acută trăită vreodată în România.

În termenii naratorului, iată pe ce culmi ale disperării ajunseseră cei supuşi de semenii lor desfiinţării ca fiinţe umane. “Duhnim a groază de toţi şi de toate, de scârbă pentru toţi cei ce ţi-au fost dragi. Icoanele din adâncuri le ardem în mijlocul camerei pe un rug de împunsături, scrâşnete şi gemete înfiorătoare. A mai rămas ceva? Smulge-l şi, sângerând, aruncă-l pe jarul minciunii. Cu cât mai mare e pustiul rămas în urmă, cu atât mai bine. Mamele, surorile, târfe şi ele, sunt aplaudate la scenă deschisă. Invocarea sodomiei stârneşte hohote. (...) Ne aflăm într-un bestiarum pregătit să dea un spectacol de gală la Judecata de Apoi spre ruşinarea diavolilor cei bătrâni, dar şi a sfinţilor învechiţi în mila de aproapele şi facerile de bine” (idem). În termenii limbajului nostru vulgar şi nemetaforizat, victimile erau supuse, sub ameninţarea uciderii în bătaie (mai niciodată împlinită, căci bâta se oprea la timp pentru a nu atinge definitiva mântuire de zile), trebuia să născoceşti cele mai parşive închipuiri ce presupuneau descompunerea morală a întregii tale familii, realizată mai ales prin strădania ta de a-ţi satisface bestialitatea cu genitoarea şi surorile proprii. Despre Maica Fecioară, despre Răstignitul pentru noi, de la începutul evului, despre Făcătorul a toate, se scorneau alte şi alte metamorfozări ale iadului în cuvinte. Durerea fizică şi a inimii ajungea la limită.

Şi dacă, ne avertizează povestitorul, călăii se opreau o clipă din caznele la care-şi supuneau colegii de cameră şi se odihneau înjurându-i de cele sfinte, “Dumnezeul din înjurătură [devenea] mai dulce ca zahărul de cartofi şi roşcovele copilăriei”! Pentru că toate fuseseră vomate printre putreziciunile imaginaţiei şi tăvălite printre scârne atât de cumplit încât blasfemia unei simple înjurături rămânea floare la ureche şi în loc să zgârie auzul îl mângâia ca o Sfântă Pace coborâtă pe aripi îngereşti în pofida torţionarilor Securităţii (deşi o pace scrâşnită printre măselele lor), dar şi colegii tăi de detenţie, gâzi înălţaţi în rang dintre condamnaţii înşişi.

Cum de era cu putinţă aşa ceva? Înjurătura de Dumnezei să fie miere şi lapte pentru sufletele pe cale de a se pierde în vecia fără lumină?

Da. Aşa este. Fiindcă numele lui Dumnezeu, chiar şi rostit cu intenţia criminală din acele bolgii, rămâne Numele lui Dumnezeu şi constituie cea mai binefăcătoare Chemare ce unge rănile nevindecate şi dă puteri noi celor mai decăzuţi dintre suferitori.