20

CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA

Cu adevărat ales este omul curat căruia i se arată Dumnezeu sau i se face auzit. Şi acela sfânt este. Chiar dacă rareori se atinge starea de graţie pomenită mai sus şi numai de către foarte puţini, unora mai numeroşi li se acordă privilegiul Chemării însoţit de o trăire pregătitoare a întâlnirii menţionate. Deşi nu este obligatoriu ca ea să urmeze. Departe de a fi vorba despre înşelarea simţurilor, de care numai cel rău este în stare, cunoscută sub numele ştiinţific al halucinaţiei, trăirea la care fac aluzie are o componentă poetică a cărei menire este deschiderea sufletului în vederea unei comunicări mai intime cu Dumnezeu. Numind-o în termeni stilistici antropologici, este o trăire metonimică: cel mic îl înlocuieşte (în raporturile semantice, relaţionale faţă de acela căruia îi este adresată Chemarea, şi doar atât), îl înlocuieşte, ziceam, pe cel mare, omul pe Dumnezeu, care-i preia chipul, după cum omul este creat după Chipul şi Asemănarea Lui. Va să zică acest Chip, atât de important, devine vehicolul dintr-o stare în cealaltă. Numai că, spre deosebire de halucinaţie, de vicleană arătare, nimeni nu pretinde că a coborât Dumnezeu pentru uzul insului căruia îi este adresată Chemarea. Nimeni nu înşeală. Nimeni nu se lasă înşelat. Întâlnirea are un gust al setei de iertare şi de înfruptare din Cel Viu, cum nu întâlneşti în fiece zi. Am numit mai adineaori Poezia. Întâlnirea de mai jos musteşte de Poezie până la îmbătarea, întru smerenie, cu Cele Sfinte.

Textul aparţine aceluiaşi Ion Gavrilă-Ogoranu şi este extras din “Brazii de frâng, dar nu se îndoiesc. Rezistenţa anticomunistă în Munţii Făgăraşului” (Timişoara, Editura Marineasa, vol. 2).

Lihnit de foame, pătruns până la oase de umezeală, doborât de-a-n picioarelea de osteneală, rătăcitor fără ţel limpede prin teritorii insuficient cunoscute şi duşmănoase, aflate până le centimetru pătrat sub supravegherea securităţii, naratorul se înfăţişează mai abătut şi mai lipsit ca oricând de cheful de a continua lupta. Căzuseră mulţi prieteni de nădejde în jurul său şi era conştient că altă soartă mai bună nu avea pusă de-o parte nici pentru el. De mult timp, dacă nu de vreun an, fugarii, hăituiţi pretutindeni, cu bordeiele călcate, cu cămările din pământ devastate de urşi sau de trupe, ajunseseră a fura mâncare. Dar nu găseau pretutindeni săteni să aibă pâine de pe o zi pe cealaltă sau măcar vreodată. El, de pildă, nu găsise nici una de două zile. Noroc că fripsese nişte bureţi lângă tufişul unde dormise. Puterile îi scăzuseră şi, de n-ar fi fost un fagure de miere supt cu zgârcenie, să dureze cât mai mult, nu ştia ce s-ar fi făcut.

“Se însera. Mergeam prin pădure când am dat de o biserică pustie. Era din bârne, cu uşa încuiată şi bătută cu stinghii de lemn. Copăcei crescuseră până la înălţimea ferestrelor, şi ele astupate. În vale se vedea o casă cu fântână. Părea şi ea pustie” (vol.II, p.150). Cu mare artă, în atmosfera creată se împleteşte pacea patriarhală cu straniul, vestind o jale cu pricini tăinuite, putând fi datorată unei holere, unei ciume, unei alte epidemii ce lăsaseră aşezările pustiite, la îndemâna fiarelor şi a vegetaţiei pregătite să înghită orice urmă a civilizaţiei.

Fugarul ajunsese în dreptul Blajului. Locaşul aparţinea mănăstirii Cărbunari, avea s-o afle peste ani şi ani.

“Am îngenunchiat în faţa uşii bisericii şi m-am rugat. Voiam să-mi iau raniţa în spate, când, întorcându-mă, am zărit un moşneguţ cu barbă albă, ce răsărise ca din pământ în spatele meu, ca un duh al locului. Mă întrebam înfricoşat dacă nu era doar o închipuire. “Linişteşte-te, tinere, văd ce fel de om eşti, te-am zărit rugânde-te şi am venit la tine. Anul trecut spre toamnă, au trecut pe-aici alţi doi tineri ca dumneata. Au fost omorâţi aproape de-aici, la Obreja.” ” În căutarea lor pornise singur Ion Gavrilă-Ogoranu. Se despărţise de dânşii cu un an mai înainte, în august, când îi chemase un îndemn lăuntric neînţeles către un cunoscut de pe Târnave, pe care ar fi voit să-l revadă. Povestitorul încheie: “M-am despărţit de bătrân, încă întrebându-mă dacă era vis sau realitate” (p. 151).

Ion Gavrilă-Ogoranu ne transmite şi nouă, cititorilor săi, înfiorarea resimţită atât la vederea nepregătită a bătrânului cu chip din poveste, cât şi în urma comunicării făcută de acesta. Mai mult, cei din urmă fiori se îndatorează şi preciziei diagnosticului psihologic cu care l-a descifrat moşneguţul, la o singură privire scurmătoare. Căci el nu şi-a aruncat ştirea în obrazul unui necunoscut, ci exact într-al aceluia ce avea nevoie să o afle, pentru a nu mai zăbovi îndelung prin paraginile acelea duhnind a moarte.

Desigur că a fost o Chemare a lui Dumnezeu acea putere ce l-a smuls rătăcirii pe narator şi l-a îngenunchiat în noaptea adevărului în dreptul bisericuţei părăsite. Acest gest îl făcea atât de asemănător fraţilor săi de arme ajunşi acolo cu un an în urmă... Iar asemănarea a deslegat limba martorului morţii lor de anţărţ... Prin mijlocirea asemănării l-a ‘recunoscut’ el şi l-a pus în gardă. Or, această punere în gardă constituie ultima şi cea mai de seamă Chemare din acea întâmplare: Dumnezeu îl chema departe de moartea ce-l pândea...! Şi, astfel, i-a mântuit pentru a mia oară viaţa.