18

CHEMAREA PRIN POEZIE

Gabriel Bălănescu se pomeni iarăşi mutat dintr-o celulă într-alta. Aici, “pe cele două rogojini, întinşi, nemişcaţi, două schelete: Radu Gyr şi Radu Mironovici” (Gabriel Bălănescu, “Din împărăţia morţii”, Timişoara, Editura Gordian, 1994, p.186). Cel dintâi le istoriseşte noilor veniţi cum a fost ameninţat că, pentru o poezie necunoscută lor, al cărei personaj principal este Iisus, avea să i se intenteze un nou proces. Răspunsul poetului conţine o provocare mai presus de posibilitatea securiştilor de înţelegere: “Le-am spus că pentru Isus vreau să-mi facă proces” (p.187). Adică era doritor să sufere pentru Fiul lui Dumnezeu, singura suferinţă pe care merita să o rabde, neexistând în ea nici un grăunte de egoism. (Mă mângâi, acum când a trecut atâta timp de la anii temniţei, că am ajuns pe căi personale la o concluzie similară. Ştiind că rare erau cazurile eliberaţilor care să nu revină după gratii cu un nou proces politic, mi-am zis: ‹Nimic nu merită mai grabnică reîntoarcere decât aceea pentru credinţa ortodoxă... În cazul unui proces pentru Biserică, fiece secundă petrecută în gherlă are preţul ei în aur. Poate exista pricină naţională mai autentică decât lupta pentru crezul neamului românesc?!› În pregătirea unei atari reveniri pe patul cu cuie al nesomnului viitor, m-am străduit să lucrez pentru Biserică, în învăţământul teologic.)

“După un timp de tăcere, glasul lui Radu Gyr, în tonul celei mai autentice povestiri:

Ast-noapte, Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist, ce înalt era Crist!

Luna-a intrat după El în celulă

Şi-l făcea mai înalt şi mai trist.

A stat lângă mine pe rogojină

– “Pune-mi pe rană mâna ta!”

Pe glezne-avea urme de răni şi rugină,

Parcă purtase lanţuri cândva...

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,

Ochii adânci ca nişte păduri.

Luna-l bătea cu argint pe veşminte,

Argintându-i pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură:

– “Doamne, de unde vii? Din ce veac?”

Iisus a dus lin un deget la gură

Şi mi-a făcut semn să tac...

...........................................

Când m-am trezit din grozava genună

Miroseau paiele a trandafiri,

Eram în celulă şi era lună,

Numai Iisus nu era nicăieri...

...............................................

– “Unde eşti Doamne?-am urlat la zăbrele.

...Din lună venea fum de căţui.

M-am pipăit, şi pe mâinile mele

Am găsit urmele cuielor Lui...

A urmat o linişte totală egală cu aceea în care ne spuneam în fiecare seară “Tatăl nostru”, sub pătură” (187-188). (Este de reţinut observaţia memorialistului cu privire la felul în care recita Radu Gyr din creaţia sa. O astfel de remarcă, utilă peste aşteptări istoriei literare, ne face să înţelegem evitarea oricărui retorism facil de către recitator şi adoptarea tonului simplu şi direct al aceluia care comunică o experienţă de viaţă.)

Simţim noi înşine o pioasă linişte coborând asupră-ne, pe aripile versurilor abia citite şi rămânând să plutească un timp nedefinit în odaie. Ea se împrumută din tihna adusă îndelung suferitorilor puşcăriaşi de Iisusul lui Radu Gyr, venit într-o scurtă împărtăşire din soarta românească a poetului şi luând chiar locul acestuia pe estrada ghilotinei unde-şi aştepta bunăvoinţa gâzilor.

Chemarea lui Dumnezeu, cuprinsă în stihuri de poetul-profet, este una la adăparea cu apă vie întru răbdarea viitoarelor cazne şi la uitarea celor trecute.

“Am adormit cu un puternic sentiment al libertăţii. Al unei libertăţi dincolo de lanţuri şi de celulă. Al unei libertăţi pe care până atunci nu o mai gustasem în închisoare. Poate că această totală şi adevărată libertate, care era cea dinăuntru, n-o avusesem niciodată, nici înainte de închisoare” (p.188). Cu certitudine n-o avuseseră: în celule, fiinţele le erau curăţite în cuptoarele lăuntrice ale arderilor spirituale şi astfel făcute vrednice de pipăirea Nevăzutului.