16

TREZIREA REMUŞCĂRILOR

Coabitarea în aceeaşi celulă cu Eugen Cristescu, în perioada unor anchete extrem de dure, îi este folositoare lui Gabriel Bălănescu. “Cu amintirile şi povestirile lui evadam din realitatea pe care o trăiam” (“Din împărăţia morţii”, Timişoara, Editura Gordian, 1994, p.52). Dacă fostul şef al serviciului secret al armatei s-ar fi mărginit la a goli sacul cu poveşti (ceea ce, dealtfel, era grăbit s-o facă, fiiindcă era conştient că îi venea rândul curând să fie executat şi simţea nevoia să împărtăşească toate câte se adunaseră în sufletul şi memoria lui), dacă nu i-ar fi mărturisit colegului că avea o misiune, anume de a dubla ancheta de sus, trăgându-l de limbă, toate ar fi fost minunate. Din păcate, din când în când îi cerea să povestească şi el. Mai ales... despre gazdele ce avusese când se ascundea de urmărire!

“La toate aceste invitaţii rămâneam mut, dar încercam să ţes o amintire care să nu aibă nici o legătură cu viaţa mea, ceva julesvernian şi nu reuşeam. O totală detaşare de viaţa mea, tocmai în momentele acelea, era o imposibilitate. Pentru că tocmai atunci reveneau în minte, cu acuitate, momente din copilărie, momente din adolescenţă, şi, cu atâta prospeţime încât totul îmi părea petrecut într-un trecut foarte apropiat şi parcă totul, chiar momente din cele mai diferite, trăite la distanţe foarte mari, îmi păreau că se leagă unele de altele într-atâta încât o singură verigă dacă desfăceam, s-ar fi deşirat totul” (idem).

O ispită de înscriere în arta lui Marcel Proust a modalităţii proprii de narare o regăsim în acest pasaj discutând rememorările, şi în altele la fel de elocvente prin subţirimea investigării sinelui şi a mişcărilor urmărite în el. Comuniunea cu tărâmul amintirilor urcă până la un punct pe linia cucerită de romancierul francez ca, deodată, memorialistul român să fie dator a o părăsi, pentru că porunca lui nu este aceea de a-şi aminti, ci dimpotrivă de a fi găsit cheia uitării. Să nu trecem cu vederea că se confrunta cu zdrobitorii cărnii şi a conştiinţelor.

“O singură soluţie întrevedeam. Renunţarea totală, în conştiinţa mea, la viaţă. Să o consider nefolositoare de aci înainte, să o consider chiar primejdioasă. Acest gând îmi părea înţelept şi mângâietor” (idem).

Calităţile scriitoriceşti ale autorului se văd mai ales într-aceea că are modestia şi răbdarea de a nu sublinia jocul întreprins în vederea sugerării ideii pe care voieşte să o strecoare în mintea cititorului. Şi nu este singurul său merit de prozator stăpân pe uneltele sale. La ce mă refeream? Alegerea, în vederea comunicării, a două dintre amintirile ce-l bântuiau. Căci ele dezvăluie mai mult decât s-ar părea, fac legătura trecutului cu prezentul, în sensul explicării celui de-al doilea prin cel dintâi. Ceea ce vreau să spun se lămureşte îndată.

“Îmi revenea cu stăruinţă în minte o scenă din copilărie. Un frate al meu spărsese un geam. M-am grăbit să-l denunţ mamei. Bătaia am încasat-o eu, iar fratele care spărsese geamul a fost admonestat părinteşte, cu recomandaţia care mi-a fost făcută poate de zece ori într-un minut: “Să nu pârăşti!”” (idem).

Pe dată motorul cugetului porneşte să sucească şi să răsucească firul tors, aplicând istorioara la epoca arestării, punând cerinţa mamei faţă-n faţă cu cerinţele anchetatorului, bătaia ei de atunci cu bătăile încasate acum (revers al celei de odinioară). “Dar imediat începeau judecăţile: “Dacă nu se petreceau astfel de scene, în copilăria mea şi dacă nu mi le aminteam, ce aş fi făcut astăzi? Este omul făcut să fie bun sau să fie rău?” Detaşările pe care le încercam mă nelinişteau, dar numai în măsura în care făceam judecăţi cu privire la atitudinea mea în clipa de faţă. Încercam să pricep în ce măsură are înrâurire educaţia asupra structurii noastre. Trebuia să depăşesc toate aceste frământări – îmi spuneam – şi reuşeam, dar numai pentru scurt timp. Pentru că în fracţiuni de secundă, se aglomerau atâtea probleme, atâtea regrete, atâtea remuşcări... Mai ales remuşcări” (idem).

Cititorul a sesizat imediat relaţia dintre amintirea pârei sale, actul educativ însoţind-o pe cea din urmă, şi anchetele prezente, cu prilejul cărora tocmai ‘să pârască’ i se cerea. De aici, iscodirea fiinţei umane fie ca bună sau rea din facere, fie ca rezultat al formării pedagogice. Pornind pe un astfel de drum al discuţiilor asupra fiinţei sale spirituale şi socializate nu se ştia unde se putea opri, sub imperiul vânei de bou şi al călcării în picioare. Pentru că exista riscul ca mintea, în căutarea unei scăpări, să se oprească la convingerea că omul este determinat genetic către anumite comportări blamabile. Era o idee ca oricare alta, adică lipsită de garanţia că ar fi fost adevărată. Prin această slăbiciune, odată acceptată, putea deschide porţile pe unde să se strecoare dezastrul moral. Dar nu-i dădea memoria răgaz să ducă filosofarea prea departe, deoarece îi înghesuia în conştiinţă alte şi mereu alte privelişti ale trecutului îndepărtat, ce veneau cu grabă să-i deslege întrebările prezentului sau să i le încurce şi mai tare, punându-l pe jar.

“Cele mai insignifiante greşeli din viaţa mea liberă îmi păreau catastrofe. Îmi aminteam, de exemplu, că aveam o căţea pe când eram de 7-8 ani, pe care toţi fraţii o îndrăgisem şi, pentru că era neagră, o botezasem Negruţa. Negruţa a făcut o rană la ureche, rană care supura. În mintea mea de copil s-a născut o bănuială văzând-o că suferă. Dacă turbează? Când tata s-a întors de la serviciu acasă, l-am înştiinţat că Negruţa a turbat. Tata, expeditiv, a închis-o într-un coteţ de păsări şi a împuşcat-o. În viaţa mea, după aceea, mi-a revenit de multe ori în memorie zgomotul armei de foc şi nedreptatea pe care am făcut-o Negruţei. Dar niciodată nu a stăruit cu atâta pregnanţă ca în clipele pe care le trăiam după arestare. Negruţa mă însoţea în bătăi, în foame, în chinuri. Şaptesprezece ani cât am parcurs închisorile comuniste, Negruţa mi-a fost unul din cei mai apropiaţi prieteni. N-au fost prea multe zile în care Negruţa să nu fi fost prezentă în amintirea mea, în remuşcarea mea, în afecţiunea mea...” (p.52-53).

Rememorarea, ascunsă în cămara judecăţii pe care ne-o facem toţi, profitând de apropierea morţii (faţa cea mai utilă a arestării în temeiul unor legi ilegale, sub comunism), se rafinează până la a lăsa să transpară lucruri superioare ei. Până la a lăsa să transpară însăşi Chemarea la pocăinţă. Este ceea ce trăia Gabriel Bălănescu. Remuşcările pomenite de el, constituie punerea unui început bun pentru o nouă viaţă, curăţită de încărcătura noroită a trecutului.