15
UN SUFLET NOU
În
cumplita iarnă a lui 1963, la Periprava, istoriseşte Aristide Lefa, i-a venit
sorocul să aducă un suflet nou pe lume soaţei de douăzeci de ani a unui ofiţer
din garda de securitate. “Nu putea fi evacuată nici pe apă, nici pe uscat şi
nici pe calea aerului, deoarece nici un helicopter n-ar fi reuşit să aterizeze
în aceste condiţii, viscolul fiind foarte puternic” (“Fericiţi cei ce plâng”,
Bucureşti, Editura Eminescu, 1998, p.211). Medicul oficial, căruia i se
alăturase şi şeful infirmeriei unde lucrau colegii săi deţinuţi, nu izbutea cu
nici un chip să se descurce. Nici unul dintre dânşii nu avea suficientă
practică în obstretică. Opt ceasuri trecuseră de când se declanşase travaliul,
însă dilatarea colului nu era satisfăcătoare.
Cei doi
apelară la narator, practicant, şi dânsul, al medicinei. “Se punea o problemă
de conştiinţă foarte dificilă. Era vorba de salvarea a două vieţi. În cazul în
care tentativa de a interveni eşua aş fi fost pasibil să fiu acuzat de intenţie
criminală. (...) Pe de altă parte, a nu interveni însemna să condamn la moarte
cele două fiinţe. (...) În conştiinţa mea s-a dat o luptă şi am
ajuns la concluzia că, orice ar fi, aveam datoria să intervin, încercând chiar
imposibilul” (p.212). Este
natural să fiu întrebat între cine şi cine s-a dat acea luptă. Răspunsul mi se
pare firesc: între Dumnezeu şi spaimă; dar spaima, laşitatea, sunt alte chipuri
ale diavolului. Dumnezeu îl chema pe hipocratele condamnat să lase de o parte
orice temere şi comoditate şi să treacă la salvarea vieţilor mamei şi
pruncului. Aceasta era Chemarea. Iar diavolul îi înfăţişa nefericirile ce l-ar
fi putut aştepta, în cazul când...
Chemarea
a biruit în sufletul său de creştin.
“Am
examinat gravida. Punga amiotică se rupsese, fătul era angajat, însă dilatarea
colului nu era suficientă. Cordul foetal bătea neregulat,
iar contracţiile uterine erau foarte reduse” (idem). O scurtă introducere în
temă a tinerei viitoare mame şi administrarea unui medicament necesar declanşă
travaliul. Ispita de a nu se
întemeia pe de-a-ntregul pe Chemare persistă. Frica
îl sufocă pe medic. “În orice moment se putea rupe uterul şi întreaga dramă
s-ar fi consumat aproape instantaneu” (p.213).
Omul simte că i-a fost încredinţată
delegaţia de a-l înlocui pe Făcător şi îşi ia curajul în dinţi, pentru a nu
face Creaţia de ruşine.
“Dirijând eforturile femeii, cu pauzele necesare câştigării
forţelor, expulsia s-a produs, în aproximativ o jumătate de oră” (idem).
Povestitorul încă nu era total convins că se afla pe calea Chemării, deoarece
este atât de nesigură şansa noastră de a înţelege corect această intervenţie a
lui Dumnezeu în realitatea cotidiană...
“Când am văzut fetiţa că trăieşte şi
respiră, o piatră grea s-a luat de pe
sufletul meu. Iancu a făcut oficiul de
moaşă, iar eu m-am ocupat de expulzia placentei. O mică ruptură de perineu am
rezolvat-o cu două fire de aţă. La sfârşit eram complet epuizat din cauza
emoţiei pe care o trăisem. N-am să uit niciodată privirile acestei femei de
douăzeci de ani care trecuse atât de aproape de moarte” (idem).
Oare
ale femeii erau privirile pline de recunoştinţă sau ale Aceluia însuşi care
lansase Chemarea?