15

UN SUFLET NOU

În cumplita iarnă a lui 1963, la Periprava, istoriseşte Aristide Lefa, i-a venit sorocul să aducă un suflet nou pe lume soaţei de douăzeci de ani a unui ofiţer din garda de securitate. “Nu putea fi evacuată nici pe apă, nici pe uscat şi nici pe calea aerului, deoarece nici un helicopter n-ar fi reuşit să aterizeze în aceste condiţii, viscolul fiind foarte puternic” (“Fericiţi cei ce plâng”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1998, p.211). Medicul oficial, căruia i se alăturase şi şeful infirmeriei unde lucrau colegii săi deţinuţi, nu izbutea cu nici un chip să se descurce. Nici unul dintre dânşii nu avea suficientă practică în obstretică. Opt ceasuri trecuseră de când se declanşase travaliul, însă dilatarea colului nu era satisfăcătoare.

Cei doi apelară la narator, practicant, şi dânsul, al medicinei. “Se punea o problemă de conştiinţă foarte dificilă. Era vorba de salvarea a două vieţi. În cazul în care tentativa de a interveni eşua aş fi fost pasibil să fiu acuzat de intenţie criminală. (...) Pe de altă parte, a nu interveni însemna să condamn la moarte cele două fiinţe. (...) În conştiinţa mea s-a dat o luptă şi am ajuns la concluzia că, orice ar fi, aveam datoria să intervin, încercând chiar imposibilul” (p.212). Este natural să fiu întrebat între cine şi cine s-a dat acea luptă. Răspunsul mi se pare firesc: între Dumnezeu şi spaimă; dar spaima, laşitatea, sunt alte chipuri ale diavolului. Dumnezeu îl chema pe hipocratele condamnat să lase de o parte orice temere şi comoditate şi să treacă la salvarea vieţilor mamei şi pruncului. Aceasta era Chemarea. Iar diavolul îi înfăţişa nefericirile ce l-ar fi putut aştepta, în cazul când...

Chemarea a biruit în sufletul său de creştin.

“Am examinat gravida. Punga amiotică se rupsese, fătul era angajat, însă dilatarea colului nu era suficientă. Cordul foetal bătea neregulat, iar contracţiile uterine erau foarte reduse” (idem). O scurtă introducere în temă a tinerei viitoare mame şi administrarea unui medicament necesar declanşă travaliul. Ispita de a nu se întemeia pe de-a-ntregul pe Chemare persistă. Frica îl sufocă pe medic. “În orice moment se putea rupe uterul şi întreaga dramă s-ar fi consumat aproape instantaneu” (p.213).

Omul simte că i-a fost încredinţată delegaţia de a-l înlocui pe Făcător şi îşi ia curajul în dinţi, pentru a nu face Creaţia de ruşine.

“Dirijând eforturile femeii, cu pauzele necesare câştigării forţelor, expulsia s-a produs, în aproximativ o jumătate de oră” (idem). Povestitorul încă nu era total convins că se afla pe calea Chemării, deoarece este atât de nesigură şansa noastră de a înţelege corect această intervenţie a lui Dumnezeu în realitatea cotidiană...

“Când am văzut fetiţa că trăieşte şi respiră, o piatră grea s-a luat de pe sufletul meu. Iancu a făcut oficiul de moaşă, iar eu m-am ocupat de expulzia placentei. O mică ruptură de perineu am rezolvat-o cu două fire de aţă. La sfârşit eram complet epuizat din cauza emoţiei pe care o trăisem. N-am să uit niciodată privirile acestei femei de douăzeci de ani care trecuse atât de aproape de moarte” (idem).

Oare ale femeii erau privirile pline de recunoştinţă sau ale Aceluia însuşi care lansase Chemarea?