14

RÃSPUNSUL OBŞTEI

Cu ştiinþă a compunerii, Aristide Lefa, în “Fericiţi cei ce plâng”, îl pomeneşte pe Traian Merca, elevul care a făcut un pneumotorax spontan la puţin timp după sosirea la sanatoriul penitenciar Târgu-Ocna. Dotarea medicală locală nu îngăduia echipei de medici deţinuţi să-l salveze. Natura şi tinereţea au făcut ceea ce strădania omului învăţat nu a fost în stare şi copilul a fost salvat. Dar nu pentru mult timp: curând a repauzat. Aceasta constituie, în desfăşurarea naraţiunii, momentul Chemării lui Dumnezeu.

Răspunsul omului nu a venit direct şi nici individual. Ci lucrurile s-au petrecut de ca şi cum gravitatea celor întâmplate ar fi atras atenţia tuturora asupra pericolului planând peste cei mai bolnavi dintre deplasaţii acolo. Nu numai asupra pericolului, dar şi asupra rolului pe care l-ar fi putut juca fraţii de suferinţă în salvarea lor. Sub influenţa şoaptei divine, colectivitatea umană prezentă atunci izbuti ceva extrem de rar în experienţa umanităţii: consensul jertfei creştine.

Să dăm cuvântul memorialistului, preschimbat în istoric al unui loc al suferinţei unic prin spiritualitatea înaltă ce l-a caracterizat.

“Cei grav bolnavi nu reuşeau să se refacă mai repede, deoarece inapetenţa specifică bolii îi împiedica să poată mânca. Atunci s-a hotărât ca cei care erau mai puţin bolnavi sau chiar sănătoşi, cum era cazul meu, să renunţăm la alimentele mai consistente, ca untul, marmelada, zahărul, carnea şi altele, în favoarea lor” (p.67). Spre uzul cititorilor care nu au trecut prin universul de dincolo de gratii, trebuie ştiut că un atare regim alimentar nu era de conceput în nici un alt spaţiu punitiv. El era creat anume pentru tuberculoşii care aveau norocul să fie aduşi la Târgu-Ocna în perioada la care ne referim. Căci binefacerea aceasta nu a durat mult timp şi de ea nu au beneficiat toţi ftizicii de pe teritoriul condamnărilor politice, nici pe parcursul întregii dictaturi comuniste.

“Acest procedeu s-a menţinut pe toată durata cât au existat deţinuţi politici în acest sanatoriu. Au fost destui cei care, în acest timp, au gustat cu totul întâmplător din aceste alimente. Procedeul a fost salutar şi a ajutat mult la refacerea fizică a celor mai grav bolnavi” (idem).

Să nu se creadă cumva că acest răspuns dat Chemării provenea numai de la obştea celor credincioşi, a practicanţilor creştini. Nu.

“Curând, sanatoriul s-a umplut şi numărul bolnavilor a trecut de 150; se aflau deţinuţi de toate culorile politice, foşti poliţişti, criminali contra umanităţii, din toate categoriile sociale: ţărani, muncitori şi intelectuali. Tuturor, fără excepţie, li s-a aplicat regimul amintit şi aproape toţi şi-au dat obolul cum au putut” (idem).

Simplitatea expunerii, determinarea pulsând în adâncul frazelor expozitive, conving de la bun început. Aşa au stat lucrurile şi altfel nu puteau sta!

“În sanatoriu, se instaurase o atmosferă deosebită poate şi pentru faptul că, în permanenţă, ne luptam cu moartea. La un moment dat a trebuit să facem “poliţie” şi să-i supraveghem pe cei care, fiind destul de bolnavi, renunţau la hrana consistentă. Era necesar să-i împiedicăm pentru a nu-şi periclita propria lor sănătate. Această minunată atitudine, împreună cu o atmosferă de dragoste creştină faţă de semeni, a domnit permanent între bolnavi” (p.67-68).

Să nu se creadă că “răspunsul” dat Chemării, în varianta expusă, se mărginea la a rămâne o simplă abţinere mecanică de la mâncarea ‘mai bună’. El era ‘lucrător’, forma sufletele. Aparent anodin – constituia o şcoală tainică a duhovniciei. “Aici la Târgu-Ocna au închis ochii peste 100 bolnavi, care au primit moartea fără să cârtească sau să regrete viaţa pe care o părăseau, cei mai mulţi, în plină tinereţe. (...) Aici am avut ocazia să trăiesc clipe de neuitat şi satisfacţii sufleteşti, pe care nu le-am trăit nici înainte, nici după această perioadă, oricât de paradoxal ar părea. Am simţit şi m-am convins că dragostea creştină este cea mai puternică armă în luptă cu răul şi acest lucru ne-a ajutat, atât pe mine, cât şi pe ceilalţi, să depăşim încercările la care aveam să fim supuşi” (p.68).

Aşa stând lucrurile, autorul simte nevoia, la încheierea cărţii, să revină cu râvnă la retrăirea bucuriilor spirituale oferite de coabitarea cu atâţia trăitori creştini. “Dragostea între oameni şi într-ajutorarea creştină a fost mai prezentă ca nicăieri în altă parte. (...) Aici m-am convins că sfinţenia nu este o utopie (...), că este realizabilă de cei ce doresc, cu tărie, s-o atingă” (p.221).