CHEMAREA LUI DUMNEZEU ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE

UMILIREA FRATELUI ESTE CHEMARE

Acţiunea scenelor următoare este plasată în spitalul penitenciarului Aiud. Ion Constantin, în “Istorie trăită” (Ploieşti, Editura “Printeuro”, 1999), enumeră câţiva deţinuţi care ajunseseră în camera respectivă, aduşi de boli şi neputinţe deosebit de severe. Printre ei şi Iuliu Stetin. “Stătea în pat cu faţa în sus şi cu picioarele strânse, închircite”, anchilozat complet (p.258). Curând vom afla cât de departe ajunsese chinul bietului om.

Pentru moment, asistăm la vizita unei comisii de doctori, al cărei şef s-a apropiat de pacient, să-i verifice reflexele cu ciocanul de cauciuc. Când să-i atingă capul şi mâinile, bărbatul în halat alb strâmbă din nas pe bună dreptate şi i se adresă: “Da’ nu te-ai mai spălat şi d-ta? miroşi ca un hoit”. “Cine era să-l spele acolo?” se întrebă sora medicală de faţă, făcând aluzie la celula de unde fusese adus cel cu mâinile, degetele şi picioarele legate de reumatism (p.259). Naratorul lămureşte că, pe pielea ce-i acoperea pacientului oasele, jegul se adunase solzos.

Deşi toţi v-aţi obişnuit să căutaţi, în fiecare dintre aceste povestiri patericane, unde se ascunde Chemarea lui Dumnezeu – nici unul dintre dumneavoastră nu a auzit Chemarea în cele de mai sus. Cu toate acestea, ea a fost rostită răspicat. Povestitorul, însă, a auzit-o: “Mi-am propus să-l spăl pe Stetin acolo în infirmerie, căci de dus la baie nu putea fi vorba” (idem). Astfel pătrundem în lumea unei povestiri din “1001 de nopţi”, dintre acelea sordide, bântuite de duhuri rele, de ameninţări, de umilinţe de o intensitate pe care numai închipuirea orientală le poate născoci. Cititorul mă va însoţi în ascultarea acestei saga nemaiauzită, pagină unică în literatura română, dar şi în aceea creştină.

“Mai întâi l-am tuns. După fiecare înaintare de 5-6 cm. maşina de tuns se îmbâcsea de exfoliaţii, de jeg şi, pentru a o folosi mai departe, trebuia să fie curăţată.”

La rugămintea dedicatului coleg de temniţă, sora aduse o muşama, s-o aştearnă pe patul omului.

“Cu ajutorul a două căni metalice, folosite alternativ, un coleg încălzea apa în sobă şi eu îl spălam. Suporta foarte greu orice atingere de corpul său, ţipa. Am reuşit în prima zi să-l spăl până la brâu. Mai mult n-a mai putut suporta. A doua zi am spălat restul corpului. Deşi îl duruse mult spălarea, acum se bucura.”

Remarcăm calitatea observaţiei la care supune povestitorul clipa aceea. Camera scriitoricească de luat vederi se mută ritmic de la băieş la îmbăiat. Dacă întâiul este urmărit în mecanica mişcărilor, cel de al doilea este surprins cu reacţiile sale cu tot, chiar dacă acestea sunt din altă zonă decât a vizualului, de pildă dintr-aceea a auditivului sau din cea afectivă.

“În ziua următoare (...), am început să-i apăs din când în când genunchii. Îl durea, dar eu îi spuneam: “Cu fiecare astfel de durere se face un pas înainte spre posibilitatea întinderii piciorului.” Îl lăsam un timp, pentru a-i înceta durerea şi, apoi, iar îi apăsam genunchii. Şi, zilnic, din ce în ce mai des, timp de o săptămână, am procedat astfel, timp în care articulaţiile, treptat, treptat şi-au dat drumul şi picioarele îi puteau fi întinse şi strânse cu oarecare uşurinţă şi fără durere” (p.259-260).

Asta cât priveşte gimnastica trupului, urmând masajului. Omul mai are, însă, şi alte nevoi. “De mâncat, mânca bine, seara însă se abţinea. Motivul: nu voia să deranjeze pe nimeni din somn pentru a-l ajuta să-şi facă necesităţile. I-am spus să mă scoale pe mine” (p.260). Cititorul a băgat de seamă o nouă ascultare de Chemare. După ce a hotărât, împotriva propriei comodităţi, să-l ajute pe neputincios, de data aceasta îi arată dragostea creştinească fraternă cerându-i să se încredinţeze că şi deşteptat din somn, tot îi sta sprijin. Sănătatea semenului devenea mai importantă decât sănătatea personală. Poate că e o exagerare în ambele sensuri. Nici nemâncându-şi masa de seară, Stetin nu risca să-şi piardă sănătatea, nici fiind deşteptat Ion Constantin nu ajungea el să şi-o piardă pe a sa. Dacă am exagerat, am făcut-o fiindcă am ţinut seama de condiţiile speciale de subnutriţie şi lipsă de odihnă ale regimului penitenciar menit să ucidă condamnaţii politic. În acest caz, îmi poate fi înţeleasă exagerarea.

“Întrucât mâinile îi erau anchilozate, singur nu putea mânca. Stabilisem cu colegii de cameră să mă ocup eu de hrănirea lui” (idem).

Va să zică, de la orarul nutriţiei se trece la modalitea ei.

“Şedea cu faţa în sus, luam cu lingura mâncare din gamelă şi îi băgam în gură. Când se termina raţia, urma alta şi alta aduse de colegi fără ca el să vadă. “Nu se mai termină?” întreba el, iar eu îi răspundeam: “Nu încă.” Şi până nu constatam, pipăindu-l, că stomacul lui era plin, tare, nu-l lăsam” (idem). În sfârşit, aflăm că şi ceilalţi deţinuţi din spital auziseră Chemarea: ei renunţau parţial la porţia lor de mâncare. Extinderea răspunsului uman la Chemare este impresionantă, cu atât mai mult cu cât nu se face nici o subliniere a participării unui număr mai mare decât ne aşteptam la jertfa pentru aproape. Brusc ne dăm seama că ceea ce părea o cântare singulară se proiecta, de fapt, pe fundal unei armonii simfonice oarecum generalizate, până acum pusă sub surdină.

Revenim la gimnastică. “Când picioarele i se puteau strânge şi întinde cu uşurinţă şi fără dureri, am început să-i mişc mâinile din umeri, de la coate, din încheieturi, şi falangele degetelor, ca şi acestea să-şi dea drumul. Şi aici, după o săptămână, scopul a fost atins” (idem).

Este o tehnică scriitoricească de calitate aceea de a extinde, pe de o parte, ideea morală a ajutorării, cum s-a văzut, iar pe de altă parte, când se trece la planul fizic individual, extinderea masajelor la întregul trup. Paralelismul este benefic unei evoluţii fireşti a naraţiunii.

“O altă operaţie a urmat: am prins un prosop de somiera patului de deasupra şi l-am sfătuit pe Stetin să prindă cu ambele mâini prosopul şi să încerce să se ridice puţin şi să repete mişcarea din ce în ce mai mult. După 5-6 zile, a reuşit să stea liber, nerezemat, pe şezut. A făcut astfel de exerciţii timp de o săptămână.”

Naraţiunea se apropie de încheierea victorioasă a unei lupte cu vrăjmăşia bolii, izbândă în care am nădăjduit cu toţii. Semnalând aceasta, să nu creadă cititorul că educaţia (o autentică “reeducare” umană şi spre binele adevărat al obiectului ei, nu una cu înţelesul estropiat de către securitate, ca o mostră a intervenţiilor ei demonologice în însăşi semantica limbii naţionale, ceea ce s-a petrecut cu acelaşi termen când a desemnat crimele împotriva umanităţii, de la Piteşti, Gherla ş.a.m.d....) va să zică, să nu se creadă că educaţia la care îl supunea povestitorul pe colegul său de suferinţă, a luat sfârşit.

“Apoi, l-am îndemnat ca, stând pe şezut în pat, să încerce să mişte capul, la dreapta, la stânga, în faţă şi către spate, tot aşa, puţin câte puţin şi progresiv. Erau şi aceste mişcări însoţite de durere, dar zi de zi, era tot mai mulţumit de rezultat, bucuros că putea privi nu numai înainte drept, ci şi în lături, la dreapta şi la stânga. De-acum avea, cum spunea el, “senzaţia spaţiului”.”

Din nou scriitorul părăseşte planul fizic al reinstalării în pacientului său a puterii de a se mişca, în favoarea unei subţiri remarci psihologice:

“Într-o zi l-am văzut cum privea atent pe părintele X (de la Jilava), care tocmai se dădea jos din pat. L-am întrebat de ce se uită atât de atent la părinte. Mi-a răspuns: “Vreau să văd cum procedează, ce mişcări face când se dă jos din pat.””

Dacă aceasta a fost şi şcoala la m-am supus eu însumi singur, la vârsta de paisprezece ani, pentru a învăţa să înot, adică am pierdut o jumătate de zi să observ cum procedau broaştele, eu doream să asimilez ceva necunoscut anterior. Cazul lui Stetin este dramatic prin aceea că el se străduia să reînveţe ceva ce uitase odată cu dispariţia obiceiului de aplicare, adică cel mai natural proces deprins din cea mai fragedă copilărie: mersul.

“Cum şedea pe şezut în pat, i-am făcut cu tot corpul o mişcare de 90 de grade şi anume l-am aşezat pe marginea patului cu picioarele în jos pe podea. Apoi, ajutându-l, i-am arătat cum, sprijinindu-se cu mâna pe pat şi ridicând picioarele se poate aşeza pe pat. A făcut câteva asemenea exerciţii în ziua aceea. Le făcea uşor” (p.261).

Nu pot să nu remarc dotarea naratorului cu un real talent de educator al handicapaţilor neuromotorii, dublat cu o răbdare şi o blândeţe nelimitate, ca şi cu o putere de autoobservare şi de observare a celor din jur, atât de necesare pentru fărâmiţarea mişcărilor în elementele componente urmărite a fi predate ucenicului său.

“A doua zi, i-am spus să se aşeze pe marginea patului cu picioarele pe podea; i-am legat un prosop de patul vecin de sus şi i-am spus să se ridice pe picioare şi să încerce, ţinându-se cu amândouă de patul de sus, să facă câţiva paşi, mergând lateral, la dreapta şi la stânga. A executat aceste mişcări, dar îl durea talpa picioarelor foarte tare. “Parcă calc pe ace”, spunea el” (idem).

Pentru noi, care – oricât de vârstnici am fi – am fost supuşi la o dopare, din partea firmelor producătoare ale lumii occidentale, cu reclame televizate, intoxicante până în pragul nebuniei, textul de faţă sună cunoscut. Cine este contemporanul nostru să nu cunoască pe de rost toate sculele moderne de “fitness” cum pare că-i zice metodei, adică de gimnastică de studio sau de casă? Nu există un atare om. De aceea lectura despre strădaniile lui Ion Constantin de a improviza aparate pentru uzul deţinutului Stetin în vederea readaptării acestuia la viaţa locomotorie ne sunt familiare. În acelaşi timp, recunoaştem cantitatea de energie imaginativă necesară înlocuirii fiarelor, arcurilor, rotiţelor, rulmenţilor şi celorlalte componente cu câte un prosop, cu marginile de fier ale paturilor învecinate şi, mai ales, cu multă, multă încredere în prieten şi bunăvoinţa lui.

“Câteva zile a făcut aceste exerciţii între paturi. Când, făcând aceşti paşi, nu mai avu senzaţia de înţepături în tălpile picioarelor, l-am scos în afara paturilor, în spaţiul dintre paturi şi peretele cu uşa – un spaţiu liber de 1,5/3 m şi i-am propus să meargă, sprijinindu-se cu o mână de paturi, respectiv de pereţi.

“Două zile a făcut singur această “plimbare”, apoi l-am plimbat în acest spaţiu fie sprijinindu-se el de mine, fie ţinându-l eu pe el de braţ. Mergea binişor şi din ce în ce mai mult” (idem).

Ultimul efort fu aidoma îmbierii cu care o mamă îşi deprinde copilul să păşească.

“A urmat un pas mai departe: el, stând pe picioare drept, iar eu în faţa lui, la un pas depărtare, cu mâinile întinse spre el, i-am spus să se deplaseze fără frică spre mine. Nu prea avea încredere în sine şi în loc să lase mâinile libere, ca acestea să se mişte pentru echilibrarea corpului în mişcare, el păşea ţinându-se cu mâinile de pantaloni. Şi am făcut acest exerciţiu aşa, el mergând cu faţa spre mine, iar eu cu spatele mergând în acelaşi sens şi ţinând mereu braţele întinse spre el. O zi de asemenea exerciţii a fost de ajuns ca el să îndrăznească să meargă singur” (idem).

Trecând pe acolo doctoriţa, îl întrebă ce mai făcea. Umorul înţepenitului revenise complet: “Circul, doamnă doctor, circul”, i-a răspuns plin de voie bună.

I se poate spune şi aşa ascultării de Chemare, că nu trăim noi într-o arenă, aici pe pământ, o arenă prin care circulăm? (recunoscând astfel un dublu înţeles în termenul ales de bolnav.)