12

O MÂNĂ DE AJUTOR

Scrierea memorialistică a lui Ion Constantin se numeşte “Istorie trăită”. Acest titlu mi se pare că sugerează sobrietatea expunerii, intenţionată deoarece ea se voieşte, după cum specifică prefaţatorul, Sebastian Mocanu, “o cărămidă la temelia spirituală a României de “mâine” ”. O atare aspiraţie impune o reţinere stilistică, dictată, poate, şi de înclinaţia personală a autorului pentru o discreţie bărbătească şi concentrarea asupra scopului final al lucrării. Dealtfel, aproape întreaga primă jumătate a cărţii alternează amintiri seci cu citate din diverse alte expuneri, semnate de feluriţi eseişti şi memorialişti, care dezvoltă momente ale epocii atinse de evoluţia calendaristică a naraţiunii. Ceea ce numai a literatură dogorind de afectivitate nu seamănă. Pentru a limpezi ce urmărim, nu “Istorie trăită” va fi cartea ce să ne dirijeze în căutarea noastră mistică a Chemării lui Dumnezeu în temniţă (aici: lagăr, şi nu comunist, ci german). Şi totuşi...

În întregul istorisirii există un pasaj ce evită rămânerea în aceleaşi structurări de fraze geometrice cu seva bine ascunsă sub suprafaţa textului, astfel încât să nu transpară cu ispitele ei imagistice riscând să strice ambianţa severă a amintirilor. Apropierea razantă de moarte şi îngeri nu mai suferă sugrumarea sentimentelor. Descrierea bombardamentelor succesive ale americanilor deasupra lagărului de la Buchenwald impune o investire stilistică de un tip nou în volum: intensa participare la retrăirea de groază a scenei. Din cele citite până acum despre acele clipe cumplite, în diverse memorii, paginile 170-173 (ediţia Ploieşti, Editura “Printeuro”, 1999) se impun ca cea mai fidelă (sufletului) introducere în frolarea suflului îngheţat emanat de vecinătatea mormântului.

“Un bombardament-covor s-a revărsat deasupra fabricii din lagărul mare. Priveam cum în lumina soarelui, luceau argintiu bombele care cădeau ca ploaia. Pământul se zguduia ca de cutremur. Câţiva (...), care se găseau afară, în spaţiul dintre baracă şi sârma ghimpată, s-au aruncat prin fereastră în baracă” (p.171). Dar nu toţi s-au salvat. C. Zaharia, fusese rănit la cap pe când se afla în interior. Fruntea îi şiroia de sânge. Naratorul, după ce l-a legat cu o cămaşă, şi-a asumat purtarea lui la infirmerie.

Drumul era blocat, ca rezultat al bombelor căzute. “Spaţiul dintre baracă şi gardul de sârmă fusese acoperit de scânduri şi diverse obiecte aruncate din baracă. Prepeleacul de pază din imediata apropiere fusese bombardat şi el şi aruncat. Învăţătorul Gorunescu se văita groaznic; o schijă îi retezase un picior” (idem). Hotărî să ocolească baraca prin spate, dar fură opriţi de un al treilea val de avioane sosind ca lipite unul de celălalt, nor de lăcuste întunecând cerul. Aproape căzură în şezut pe postamentul barăcii, în dreptul unor saltele ajunse acolo cine ştie cum. Ion Constantin propuse să se ascundă ambii sub ele. Celălalt refuză, socotind că poziţia verticală era mai recomandabilă situaţiei sale de rănit sângerând din ţeastă.

“Când însă avioanele au ajuns deasupra noastră şi bombele explodau infernal în jurul nostru, am simţit ceva, ca o mână ce mă împingea să mă bag sub saltea. M-am vârât repede sub salteaua situată la picioarele mele, spunându-i lui Zaharia să facă acelaşi lucru. Deodată am simţit salteaua trasă înainte de pe mine.” Aproape se mânie că Zaharia, atunci când fusese îndemnat să se ascundă, refuzase să o facă, iar acum luat de groază, îndepărtase firava pavăză de pe povestitor, pentru a se folosi el de ea, după cumi se păruse naratorului. “Am făcut un salt de-a buşilea şi m-am vârât iar sub saltea. Acolo, sub saltea, nu era nimeni; suflul unei bombe o împinsese.

Am simţit o lovitură puternică deasupra capului şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am revenit, am ridicat marginea saltelei să văd afară. Întuneric; atmosfera încărcată de fum şi praf. Parcă ar fi fost aruncate mulţime de petarde. Ici şi colo, în întuneric se vedeau limbi de foc. În huruitul avioanelor se auzea şi pârâit de mitralieră. Mi-am făcut o rugăciune” (idem). Cât despre acela pe care voise a-l salva, era mort, ciuruit de schije.

Ceea ce urmăream a trecut pe lângă noi pe nesimţite: Chemarea! Ca o mână ce l-a împins să-şi caute mântuirea vieţii şi l-a îndemnat să se ascundă de prăpăd.

Mi se va reproşa că utilizarea evidentă a comparaţiei (“ca o mână”) indică irealul mâinii şi că pomenirea ei constituie doar o modalitate de a face secunda mai pregnantă pentru cititor. Aş fi de acord cu această interpretare, dacă s-ar găsi multiple figuri de stil în scriere. Mi-e teamă că vigoarea ce o însoţeşte în cazul de faţă este un unicat. Iar dacă semănarea comparaţiilor este mai frecventă, niciodată ea nu e încărcată cu această intensitate carnală a realului. Că nu pot greşi complet o dovedeşte, ceea ce urmă ieşirii de sub acoperământul saltelei: nevoia irepresibilă de a se ruga. E răspunsul omului fragil la auzul acelei Chemări ce a luat chipul unei mâini ajutătoare...