1

O LEGENDĂ POPULARĂ

PRIVITOARE LA ELIBERAREA ÎNAINTE DE TERMEN

DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE PENTRU POLITICI

Mai înainte de a înfãţişa cititorului legenda de mai jos, împrejurãrile în cari a fost culeasã şi de a-i comenta conţinutul şi naşterea, se cuvine sã-l informez cu privire la personalitatea monahalã în jurul cãreia s-a constituit ea. Erou în primul rãzboi mondial, cu pieptul acoperit de decoraţii, argeşeanul Nicolae Măndiţă nu şi-a putut părăsi camarazii căzuţi în lupta de apărare a Patriei şi, când s-a hotărât ridicarea unui monument întru slăvirea amintirii lor, punându-se şi temeliile unei mici aşezări monahale în preajma acestuia, pe o culme a Târgului Ocna, la Măgura, Nicolae Măndiţă, spuneam, s-a retras acolo, sub numele călugăresc Nicodim.

În conformitate cu o decizie bine chibzuită, el a trecut la o migăloasă şi dăruită catehizare a poporului, în vederea căreia, cu jertfirea somnului şi a tuturor banilor câştigaţi la altar, a scris şi a publicat nenumărate cărţi de învăţătură creştin ortodoxă, devenind, în timp, cel mai prolific autor din acest domeniu.

Şi mai stârnitoare pentru curiozitatea noastră este calea aleasă în vederea difuzării scrierilor sale, după ce a rămas câtva timp în dependenţa expunerii prin vitrinele librăriilor din ţară. Anume a format o echipă de ipodiaconi care cărau volumele cu raniţa prin cele mai ascunse cătune din munţi. Treptat, difuzorii s-au înzestrat cu o căruţă. Nu peste mult timp au schimbat-o pe o autodubă. În cele din urmă, ea se metamorfoză în caravană cinematografică ce proiecta filme religioase însoţite de comentariile lor ad-hoc. Biletul condiţionând asistarea la proiecţii era gratuit; în schimb, erai dator să cumperi o carte, pentru a-ţi fi îngăduit să vizionezi filmele.

Pe de altă parte, credincioşii ce solicitau să fie spovediţi de către Părintele Nicodim primeau canon să citească mai multe cărţi: de la patru – Sfintele Evanghelii – la şaptezeci şi cinci, preferate fiind cele ce numărau fiecare câte trei sute de pagini. Un supliment de canon, pentru inşii cu o caligrafie lizibilă, era să copieze de mână anumite cărţi mai importante şi să le dăruiască sau împrumute spre lectura celor interesaţi. Astfel, alături de cărţile tipărite, circulau şi cărţi în manuscris. Nealfabetizaţii erau sfătuiţi să recurgă la vreun cititor cu glas tare, prin mijlocirea căruia să-şi dobândească şi ei cunoştinţele ortodoxe socotite obligatorii de către duhovnicul răspânditor de cultură creştină. Până ce nu se izbutea săvârşirea canonului întreg, Părintele Nicodim nu accepta să cuminece credincioşii solicitanţi. Toate acestea le-am expus pe larg în: “Calea cărţii” (două ediţii).

El a creat nenumăraţi cititori fervenţi, ba chiar şi doi scriitori: Gheorghe (Jorj) Ionescu, autor al unei biografii a Părintelui (în trei ediţii) şi Anica Ţupu, autoarea unei autobiografii în versuri ce cuprinde detenţia politică suferită, publicată de subsemnatul (în volumul: “Singurătatea Anicăi Ţupu de vorbă cu sine însăşi”).

Este firesc ca o atare activitate neprecupeţită închinată izbânzii spiritualităţii, sub domnia cruntă a ateismului, să-i fi supărat pe promotorii ideologiei luptei de clasă. Drept pentru care, după eliberarea tuturor deţinuţilor politici din România, fu în grabă creat un lot avându-l în frunte pe bătrânul protosinghel, prilej când douăzeci şi trei de tone de tipărituri au fost date la topit (vezi: “Cămara cu suflete sau Cartea interzisă”, vol. I, şi: “Întemniţarea Părintelui Nicodim”, vol. II).

O amplă cercetare a vieţii sale şi a ucenicilor lui efectuez de mai mulţi ani, stimulat de Editura Agapis, întemeiată de ucenicii Părintelui, în aspiraţia recuperării operei sale şi răspândirii ei în rândurile doritorilor de cultură ortodoxă. Datorită uneia dintre dubele ei cu cărţi ce circulă prin întreaga ţară, am fost şi eu purtat pretutindeni pe unde sălăşluiesc admiratori ai verbului nicodimian, pentru a fi pus în legătură cu acei bărbaţi şi acele femei care-i cultivă amintirea, eu dedicându-mă, după cum spuneam, recuperării imaginii sale imprimate în inimile urmaşilor.

Cu unul dintre aceste prilejuri, în satul Schitu Frumoasa, din judeţul Bacău, am cules de la Ion Marcu următoarele, ce ne preschimbă în martori ai unui fenomen extrem de rar: naşterea unei legende folclorice; ea trebuie înscrisă între cele hagiografice. Nimic până astăzi nu m-a pregătit pentru acest aspect al dragostei purtate de popor amintirii lui Nicodim Măndiţă. Va să zică, se dovedeşte că folclorul rămâne viu şi activ în cazul acestui monah. Aceasta ne încunoştinţează asupra însemnătăţii poziţiei dobândite de el în inimile ucenicilor săi.

Subiectul legendei este următorul (ulterior cităm legenda în propriile cuvinte ale aceluia care ne-a transmis-o). Un frate dintre credincioşii care se spovedeau la protosinghelul Nicodim, din mare dragoste, respect şi dorinţă jertfelnică, se adresă Puterii, cu rugămintea de a fi lăsat să ia locul aceluia, în beciul unde îşi săvârşea pedeapsa, el fiind tânăr şi putând prelua pe umerii săi sarcina anilor rămaşi a-i fi efectuat monahul condamnat. Uşura astfel bătrâneţile Părintelui Nicodim, îngenunchiate de lege. «Nu», a răspuns reprezentantul Puterii, «Doar dacă sunteţi doi să faceţi restul condamnării împreună. Cu unul nu fac nici un târg!». S-a mai rugat omul cât s-a rugat. În cele din urmă a plecat şi s-a întors însoţit de al doilea individ determinat a-şi dărui din dragoste de semen libertatea. «Tu vrei să faci puşcărie în locul lui Nicodim?» «Vreau!» «Bine. Aşteaptă. Da’ tu vrei?» «Vreau şi eu.» «Atunci, batem palma. Voi doi o să faceţi puşcărie în locul lui şi pe el îl ‘liberez!» Şi i-a dat drumul protosinghelului înainte de termen.

În cuvintele lui Ion Marcu, în cadrul convorbirii mele cu el, cele de mai sus sună astfel:

“Îmi amintesc că, atunci când a fost arestat el, doi fraţi şi-au luat angajamentul să facă ei să-i reducă din pedeapsă.” [Prin “fraţi” se înţelege “ucenici”.] “O vrut unu’. Unu’ o zis că nu. O zis ăia: «Dacă doi vor să facă... să-i facă pedeapsa doi...»: îl liberează! Şi iată cum: Părintele când a fost arestat, ca să-l scoată pe el de acolo unde era, până amu făcuse, făcuse vreo câţiva ani, nu ştiu, şi-o luat angajamentul, s-a dus la...: «Dacă unu’ din noi vrea să-i facă, Părintele-i bolnav, îi bătrân, să nu moară acolo.» «Nu. Dacă doi vă angajaţi să faceţi în locul lui...» Adică era bătrân, Părintele, şi să nu moară acolo. Şi au făcut pedeapsa Părintelui.” “Fraţii ăştia erau în libertate?”, am voit să aflu. “Păi, în libertate, da! S-au dus şi au făcut în locul lui, acolo. De bună voie, de bună voie.” “Îi cunoaşteţi?” “Nu-i cunosc eu. Fratele Jorj îi cunoaşte. Nu-i cunosc.” “Şi câtă puşcărie au făcut?” “Cât îi rămăsese lu’ Părintele.” “Nu v-a interesat să-i cunoaşteţi şi dumneavoastră...” “M-a interesat, dar eram mereu plecat.”

Textul ne oferă şi numele aceluia care a pus în circulaţie legenda: Jorj Ionescu. Care este sămânţa de adevăr din care izvorăşte această legendă cvasicontemporană? Părintele Nicodim s-a bucurat într-adevăr de o reducere a pedepsei, revenind în libertate înainte de termenul condamnării. Însă în nici un caz acea reducere nu se întemeia pe înlocuirea lui cu altcineva, ci avea o motivare juridică. Revenind la legendă, în pofida insistentei propagande pe plan naţional cu privire la ‘caracterul umanist al socialismului’, pentru care omul era, pasămite, ‘cel mai preţios capital’, poporul a înţeles că din ghearele securităţii nu erai slobozit decât la încheierea socotelilor, după cum fusese înscrisă condamnarea de către judecător, în cel mai bun caz; ori prin reţinere “administrativă”; sau prin deces. Adevărul este că, după graţierea din 1964 a tuturor deţinuţilor politici din România, pentru cei azvârliţi în închisori imediat în continuare, regimul penitenciar s-a îmblânzit oarecum. Acesta este şi cazul celor cercetaţi de noi acum.

Printre uşurările introduse în viaţa noilor deţinuţi politici se numără şi aplicarea ‘condiţionalului’. Acesta presupunea eliberarea înainte de termen a deţinuţilor care-şi îndeplineau norma la locul de muncă: la atâtea zile de muncă reducându-se un număr mult mai mic de zile din condamnare. În perioadele anterioare, de ’condiţional’ beneficiaseră numai deţinuţii de drept comun, astfel reintegrându-se borfaşii, tâlharii, criminalii, mult mai degrabă decât specificase hotărârea tribunalului, în societatea ce se presupunea că avea mare nevoie de ei. Ca urmare a extinderii aplicării ‘condiţionalului’ şi la ‘politici’, Părintele Gavril Stoica, din acelaşi lot cu ucenicii Părintelui Nicodim, se eliberă şi Sfinţia Sa înainte de termen. Norodul nu era pus în temă cu aceste schimbări de atitudine oficială faţă de condamnaţii politici, până şi existenţa celor din urmă fiind sever tăinuită. Rearestarea duşmanilor de clasă rămăsese în umbră, ascunsă de orbitoarea eliberare în masă a aceloraşi. De fapt, prea puţini români sunt chiar şi astăzi conştienţi că imediat după marea eliberare produsă de comunişti au şi reînceput arestările inumane şi că lotul Părintelui Nicodim Măndiţă a fost cel dintâi aruncat în temniţe, îndată după graţierea din 1963-1964. Cu aceşti ortodocşi practicanţi s-a reluat sacrificarea semenilor noştri de către criminalii care deţineau puterea. Împotriva acestei jertfiri intervenise în forţă Occidentul, obţinând de la comuniştii români graţierea generală ce încerca să dovedească absenţa terorii din ţara noastră.

Aşadar, încă nu pătrunsese în conştiinţa populară ‘aplicarea condiţionalului’, nici orice alt soi de reducere de pedeapsă, ci ea socotea, după cum o educase realitatea de până atunci, că din închisoare nu ieşeai înainte de termen.

Intervenţia miraculosului folcloric aduce un corectiv acestei stări de fapt. După modelul baladei Meşterului Manole, instituind o variantă a legendei străvechi, apare credinţa că dintre zidurile temniţei poţi scăpa prin jertfirea altcuiva pentru tine. Avem de-a face cu o echivalenţă a sacrificării soţiei Meşterului Manole. Cu alte cuvinte, zidirea de viu în gherlă, conform povestirii imaginate, a doi ucenici ai Părintelui Nicodim constituie o condiţie de înflorire a catedralei libertăţii aceluia care era meşter între meşteri ai lucrării sufletului omenesc, anume cel numit.

Din conţinutul legendei culese de noi în satul Schitu Frumoasa – Bacău, de la Ion Marcu, în vara anului 2000, se mai desprinde o credinţă populară locală. Anume, că Părintele Nicodim era atât de iubit de către ucenicii săi Încât aceştia s-ar fi sacrificat cu dragă inimă, lăsându-se închişi în locul său, dacă astfel l-ar fi putut elibera. Revelarea celor de faţă constituie o adevărată sărbătoare a reînvierii folclorului românilor după jumătatea de veac de strădanii administrative antiromâneşti urmărind falsificarea şi chiar eradicarea lui din sufletul naţiei. Aceasta nu reprezintă doar o legendă hagiografică, ci după ştirea noastră, ea constituie prima legendă culeasă şi semnalată până în prezent din domeniul temniţelor politice din România (cel puţin cea dintâi cu caracter complex, cu o motivare a unei situaţii neobişnuite, cu început şi încheiere, cu mai multe personaje). De unde importanţa ei.

Ni se cuvine să ne reîntoarcem la o afirmaţie a lui Ion Marcu, anume că el nu i-a cunoscut pe cei doi autosacrificaţi, ci Jorj Ionescu. De aici, se poate deduce că cel din urmă nu numai că a transmis legenda, ci poate a şi lansat-o, el fiind cunoscut ca un foarte apropiat ucenic al Părintelui Nicodim, autorul monografiei poporane pomenite, decis să impună chipul protosinghelului în rândurile celor mai respectabile figuri ale monahismului românesc, ceea ce, dealtfel, şi era, o atare cosmetizare a realităţii nefiindu-i de trebuinţă marelui scriitor, duhovnic şi pedagog.

Probabil că acesta este adevărul. El însă nu micşorează valoarea tentativei de a explica pe calea legendei eliberarea înainte de termen a deţinuţilor politici, sub comunism, prin jertfa dragostei.

Din cele înfăţişate se mai deduce. Suferinţa bătrânului binevestitor şi slujitor al Domnului, Părintele Nicodim, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu chemă la jertfă pe cei doi ucenici legendari. Ei au fost pregătiţi să-şi jertfească libertatea de dragul eliberării duhovnicului lor mult iubit. Nu au pregetat nici o clipă s-o facă.

Cum putem înţelege aceasta? Suferinţa pentru credinţă devine Chemare la o suferinţă similară a martorilor ei. Devine Chemare la Iubirea creştinească stârnitoare a jertfei de sine. Devine Chemare la uitarea egoismului, la lepădarea de acesta. Devine Chemare la ascultarea de Făcătorul nostru, prin ştergerea oricărui gând la sine şi înlocuirea acestuia cu gândul sacrificiului cerut de bunăstarea aproapelui nostru năpăstuit.

Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste pătrunde, pe această cale regală, în folclorul românesc, în legendă.