PREAMBUL

Mă găsesc în prezenţa Prea Sfinţitului Ierarh Vicar Părintele Prof. Dr. Irineu Slătineanu, pentru a afla un cuvânt de învăţătură despre Chemarea la credinţă. Întâlnirea are loc în casa Prea Sfinţiei Sale. Aerul ei tradiţional, lumina varului ce-i îmbracă zidurile, florile vesele ce-ţi întâmpină paşii când urci cele vreo două trepte de la intrare, smocurile de iarbă verde, mai mici şi mai mari, prezenţa unei lupoaice – e vorba de un câine tânăr – ce te salută cu glas vânjos de mezzosoprană şi se zbate, la capătul clădirii, după o plasă de sârmă ridicată între patru stinghii, s-o păzească de răutatea oamenilor (un dulău vagabond adoptat de Prea Sfinţitul i-a fost otrăvit, în lipsa stăpânului, după ce, cu un alt prilej, a fost zdrobit cu bâta şi aruncat în beci), toate se amestecă şi se împletesc dimpreună cu poziţia retrasă din calea aleelor publice ce străbat grădina colorată a Sfintei Episcopii a Vâlcei, pentru a-ţi da încrederea că pătrunzi în preajma unui ierarh gata să-ţi acorde timpul, cu întreaga-i înţelegere.

Intenţionez să vorbesc îndelung cu ascultătorii mei, cu dumneavoastră, despre Chemarea întemniţatului, fie adresată aceluia care şi-a pierdut credinţa, fie adresată celui care trebuia să şi-o întărească. În pregătire, e momentul să vedem ce rol joacă această Chemare a lui Dumnezeu, în creştinism, în general, şi în Tradiţia noastră sfântă ortodoxă. De aceea v-am adus cu mine în reşedinţa Prea Sfinţitului.

– “Prea Sfinţia Voastră, nici un fost student nu-mi este atât de drag ca Prea Sfinţia Voastră”, încerc să-i recâştig bunăvoinţa cu afirmarea a ceea ce dealtfel constituie adevărul. “Cunosc seriozitatea cu care vă trăiţi misiunea, creştinismul, puterea de a conduce Biserica. Ştiu prea bine cât iubiţi Ortodoxia. Vă rog să împărtăşiţi ascultătorilor noştri tot ce credeţi că ne-ar putea fi de folos, în legătură cu Chemarea, în VECHIUL TESTAMENT.”

Nici n-are nevoie măcar de cât de scurtă reculegere, pentru a fi pe dată încălzit de cele ce-i propun:

– “Mai întâi aş vrea să-mi exprim mulţumirea pentru această chemare sfântă ce-mi faceţi de a-mi oferi şansa să transmit pe calea undelor simţămintele şi convingerile despre o vocaţie, cât şi despre ceea ce a însemnat Chemarea în VECHIUL TESTAMENT sau mai bine zis experienţa Chemării sfinte din începuturi, prin actul creator al lui Dumnezeu.

“Prin Creaţie, omul este chemat de la nefiinţă la fiinţă. Este chemat să colaboreze cu Dumnezeu, să coopereze, să conlucreze, să modeleze şi să împărăţească împreună cu Creatorul şi Stăpânul universului. Pentru aceea a fost adus la existenţă omul în ziua ultimă, ca el să împărăţească peste toată creatura, să stăpânească peste vietăţi şi peste minerale, să le apropie de el şi să le înţeleagă.

“Prin actul creator, întreaga fiinţă are un cod generic. Are un Logos, are o Chemare, după care ea se identifică în lume şi în acelaşi timp îşi are raţiunea de a fi. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbea despre "Logoşi", adică despre raţiunea discursivă a fiecărui element, întrucât tot ceea ce există pe faţa pământului are ceva din Cuvântul lui Dumnezeu; cu atât mai mult omul, care are suflarea lui Dumnezeu. Şi în fiecare lucru îşi are Dumnezeu amprenta Sa, în calitate de Creator, ca Cel care a adus toate la fiinţă, cu Cuvântul Său.

“Sfântul Irineu de Lyon spune că Dumnezeu a creat lumea prin cele două mâini ale Sale, Fiul şi Sfântul Duh. Într-adevăr, Cuvântul este acela care crează, iară Duhul este acela care întăreşte. Toate acestea îşi au o rezonanţă puternică în fiecare lucru, în calitate de Chemare, de vocaţie. Întrucât Dumnezeu crează prin Cuvântul Său, dară şi cheamă prin Cuvântul Său. Toate sunt aduse la existenţă prin Cuvânt şi sunt chemate la viaţă prin Cuvânt. Cuvântul este acela care realizează unitatea, dar şi întreţine viaţa pe întreaga suprafaţă a pământului. Duhul Sfânt este acela care dă viaţă - Dătătorul de Viaţă - şi El menţine întreaga creatură într-o stare de Chemare, într-o stare de vocaţie, de apropriere de Dumnezeu. Pentru aceasta omul, când a fost creat cu mâinile lui Dumnezeu – Dumnezeu ia pământ, deci un act direct al lui Dumnezeu, un act prin care participă integral la viaţa omului – şi în momentul când acest boţ de lut este modelat, în momentul acela Dumnezeu suflă asupra lui suflare de viaţă dătătoare, iar omul devine fiinţă vie, un lucru extraordinar din SFÂNTA SCRIPTURĂ. Omul devine fiinţă vie, devine partener de dialog cu Dumnezeu, devine cel care este al doilea, deci devine ‹tu›, în cadrul acestui dialog şi, în mod cert, prin aceasta omul are posibilitatea să stea de vorbă cu Dumnezeu, să-I împărtăşească ideile.

“Deci, omul îşi are raţiunea de a fi, în Cuvântul lui Dumnezeu.

“Sfântul Grigorie de Nisa, în lucrarea sa DE VITA MOISE – Despre Viaţa lui Moise –, ne spune clar şi lămurit că în excursul acesta al lui Moise pe Muntele Sinai, Moise a făcut mai multe experienţe duhovniceşti. De la început el a avut în minte raţiunile tuturor lucrurilor. Deci trâmbiţele pe care le auzea Moise, Sfântul Grigorie de Nisa le interpretează ca fiind raţiunile lucrurilor înconjurătoare, care formează cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu se manifestă prin Creaţie, şi te duce de la Creaţie, de la concret spre abstract, cum zicem noi: de la lucrurile create spre lucrurile necreate, de la lumea realităţii la lumea ideilor. Moise trece prin această cunoaştere, depăşeşte această cunoaştere. Trâmbiţele sunt elemente metaforice care vor să scoată în evidenţă puterea creatoare sau codul divin care se află în fiecare din aceste elemente, în fiecare din aceste lucruri şi, unul mai puternic decât celălalt, scoate în evidenţă frumuseţea Creatorului şi toate atributele divine, într-o gamă largă, de valori şi de culori.

Mergând pe drumul acesta al Sinaiului, Moise ajunge, în sfârşit, pe vârful muntelui, unde el vede Cortul cel Nefăcut de Mână, care adăposteşte toate raţiunile tuturor celor create. Deci, sub acest Cort Nefăcut de Mână, Cortul acesta nefiind altceva decât Logosul Divin, Iisus Hristos, în El îşi află raţiunea întreaga Creaţie. Deci, am putea spune că, pornind de la individual spre comunitar, spre mulţime, fiecare dintre noi îşi are raţiunea de a fi în Logosul Divin, în Cuvântul lui Dumnezeu. De aici este foarte simplu să gândim că omul este fiinţă cuvântătoare. Iată, frumuseţea limbii române: omul este fiinţă cuvântoare, el cuvintează, vorbeşte, este o fiinţă discursivă, care poate să spună despre sine şi despre alţii, care poate să se interpreteze, care poate să mărturisească despre dialogul acesta cu Dumnezeu.

În definitiv, în VECHIUL TESTAMENT, constatăm un lucru foarte important. De fiecare dată de câte ori Dumnezeu cheamă pe cineva, El se adresează iubirii. El se adresează străfundurilor omului; mişcă în primul rând partea sensibilă a omului, aşa cum instrumentistul atinge corzile, în meditare, şi ele rezonează, aşa face şi Dumnezeu cu inima omului; cuvintele îi aparţin Sfântului Vasile cel Mare şi apar în COMENTARII LA PSALMI. Deci Dumnezeu se adresează inimii omului, se adresează sufletului omului, se adresează părţii sale celei mai sensibile, de fapt se adresează ‘cămării’, adâncului omului, unde, în mod cert, se află codul acela, scânteia divină, sau, mai bine zis, Suflul lui Dumnezeu. Pentru că suflarea aceasta cuprinde întregul organism; tot trupul şi sufletul formează persoana umană, dar nucleul, modulul acestei persoane este sufletul lui, este străfundul lui. De acolo iradiază puterea lui dătătoare de viaţă, de acolo răsare, cu un cuvânt franţuzesc, 'emerjează' toate aceste calităţi ale omului, acolo se plămădesc ideile, acolo se plămădesc frumuseţile, şi din păcate acolo pot să se plămădească şi gândurile rele. Deci acestei părţi i se adresează Dumnezeu; în SFÂNTA SCRIPTURĂ se află cuvântul acesta: “Ascultă!” - "Ascultă, Israele!” sau “Ascultă, Domnul te cheamă!”. Este o ascultare interioară, în primul rând, şi abia după aceea Dumnezeu, pentru cei mai neputincioşi în a înţelege aspectul acesta, se adresează efectiv exteriorului.

– “Mi-ar părea foarte rău să vă întrerup şi, totuşi, o fac, pentru că cele atât de adânci comunicate şi felul în care le-aţi explicitat, atât de vibrant, atât de profund şi atât de aproape de înţelegerea omului modern, mă obligă la această întrerupere.

“În viaţa unuia dintre cei mai mari compozitori preclasici, Händel, a existat un moment de cumplită disperare: muzicianul a paralizat şi a zăcut în această situaţie timp de zece ani, nefiind tratat, cum era stadiul medicinii în acele timpuri, decât prin scoatere de sânge. Pentru cei dimprejurul lui, care-l îngrijeau, Händel era inconştient. Ascultând lămuririle pe care ni le-aţi oferit, plecând de la Grigore de Nisa, aş vrea să cred că în acea perioadă, Händel s-a adâncit în sine şi, pentru a fi în totală libertate faţă de trup şi de ale acestuia, i-a dat Dumnezeu paralizia pentru a intra în contact cu Logosul din sine, căci la ridicarea absolut miraculoasă din această nemişcare, părelnică absenţă, care astăzi când avem la dispoziţie toate tratamentele de pe pământ, visate şi nevisate, rămâne, în linii mari, nevindecabilă, la ridicarea miraculoasă din aceste condiţii precare, a scris cel mai de seamă oratoriu din întreaga sa existenţă, închinat lui Dumnezeu. Pentru mintea omului din zilele prezente, obişnuită cu matematicile, cu fizica, astronomia, cu pătrunderea în cosmos, cu imagini de pe lună şi planete, cu sateliţi ce străbat văzduhurile interstelare, nu cred că poate sosi un mesaj despre Dumnezeu, despre ce reprezintă Dumnezeu în noi, despre ce reprezintă Cuvântul în noi, mai limpede şi mai adecvat modernităţii ca cele spuse de Grigore de Nisa şi pe care ni le-aţi împărtăşit. Vă mulţumesc foarte mult, în numele ascultătorilor noştri, pentru această incursiune deosebit de valoroasă, prin care învăţăm că, în Biserică, gânditorii străvechi au precedat cu sute şi sute de ani gândirea ştiinţifică modernă. Când a trăit Sfântul Grigore de Nisa, vă aduceţi aminte?”

– “În secolul IV...”

– “În secolul IV, poftim! Ne aflăm în pragul secolului al XXI-lea, deci este vorba despre şaptesprezece veacuri ce ne despart de gândirea lui, despre care s-ar putea spune că este rodul cugetării unui Einstein, cunoscătorul a toate câte au fost cunoscute de către Einstein!”

– “Da, într-adevăr.”

– “Fiindu-mi iertată această întrerupere – şi sper să mi-o treceţi cu vederea şi dumneavoastră, toţi cei care ne ascultaţi –, vă rog, Prea Sfonţia Voastră, să continuaţi a vorbi despre Chemare în VECHIUL TESTAMENT.”

– “Înainte de a reintra în făgaşul VECHIULUI TESTAMENT, unde găsim nenumărate momente de Chemare sfântă, aş vrea să reamintesc că cele petrecute cu Händel, avuseseră loc cu secole numeroase mai înainte, şi în cazul Sfântului Andrei Criteanul. Unul dintre mariii Părinţi şi oratori şi poeţi ai Bisericii noastre, care n-a vorbit până la şapte ani. N-a vorbit; toată lumea îl considera un mut; toată lumea îl considera un om ratat; îl considera un om pierdut. Şi, la şapte ani, Dumnezeu a făcut ca această gură mută, nevorbitoare, pentru care corzile vocale nu articulau nimic, să grăiască atât de frumos şi să-şi preschimbe rostirea într-un scris atât de frumos, pentru slava lui Dumnezeu.”

– “Desigur”, intervin iarăşi, “era mut, nu pentru că ar fi avut o deficienţă a corzilor vocale, ci pentru că era uluit şi amuţit de cele trăite, în contact cu Chemarea lui Dumnezeu. Să nu uităm că unul dintre cei mai mari poeţi români moderni şi filosof a trăit aceeaşi situaţie, mă refer la Lucian Blaga, care până la vârsta de şapte ani nu a scos nici un sunet articulat ce să se preschimbe în vorbe cu înţeles.”

– “Pornind de la aspectul acesta al muţeniei, al neputinţei de a rosti ceva, mă îndrept iarăşi cu gândul la Moise”, îşi reia şirul de unde l-a lăsat, Prea Sfinţitul. “Chemarea lui Moise s-a petrecut într-un moment crucial al VECHIULUI TESTAMENT: ieşirea poporului lui Israel din Egipt. Era o Chemare a întregului popor, printr-un singur om. Era o Chemare a punerii în aplicare a promisiunilor lui Dumnezeu, făcute lui Avraam. Poporul iudeu trebuia să treacă prin creuzetul lumii egiptene pentru ca el să înţeleagă mesajul divin al Chemării sale ca popor ales. Deoarece abaterea de la Legea lui Dumnezeu l-a atras, într-un fel sau altul, într-o oarecare idolatrie, de unde el nu putea să iasă decât numai printr-o Chemare, deci printr-un act direct al lui Dumnezeu; am zice că mânerul sau persoana, mesagerul care a fost ales este Moise, Moise, care nu înseamnă altceva decât ‘scos din apă’, deci tot printr-o Chemare sfântă.”

– “În ce limbă?”, voiesc să mă edific.

– “În egipteană. ‘Scos din apă’, deoarece fata lui Faraon este aceea care-l salvează şi ea îi dă numele. Deci este interpretat mistic. Va să zică: fata lui Faraon este raţiunea necuvântătoare, luată în sensul mistic al cuvântului, fiindcă Faraon şi întreaga lume egipteană exprimau, în concepţia VECHIULUI TESTAMENT: ‘lumea de dincolo de’. Ei bine, Moise este acela care vine ‘de dincolo de’, prin apa, care este simbolul vieţii şi vine ‘dincoace’. Adică: ‘ereţ’. Sau, mai bine zis: ‘cel care vine’, ‘depăşeşte’, ’care trece’ în pământul făgăduinţei.

– “Aceasta este tot în interpretarea Sfântului Grigore de Nisa?”, mă minunez de bogata ştiinţă a autorului străvechi.

– “Evident că sunt interpretările mai multor Părinţi care concordă în acest sens”, îmi răspunde iniţiatorul meu în tainele acestea.

“Moise este adus la viaţă printr-un act deosebit al lui Dumnezeu, în momentul când lumea doreşte să omoare viaţa. Este un paradox: să omori viaţa! nu există aşa ceva! Însă, în clipele acelea când femeile, moaşele egiptene voiau să-l omoare pe Moise, Dumnezeu îl scoate din ape; pur şi simplu îl cheamă. Îl interceptează. Îl readuce de acolo unde nu mai era scăpare. El nu avea alte mijloace de a-şi face cunoscută existenţa decât scâncetul lui. Deci el se face cunoscut lumii înconjurătoare prin sunete nearticulate. Acest lucru va deveni foarte clar pentru noi când vom vedea cum îl cheamă Dumnezeu şi-i spune: Moise scoate încălţămintea, pentru că pământul pe care calci este sfânt. Nu pentru că încălţămintea aceea ar fi fost murdară, ci pentru că era din piele, care era moartă. Sunt foarte interesante Chemările acestea. Dumnezeu nu ne cheamă când avem asupra noastră ceva murdar. Aceasta o putem interpreta foarte frumos prin ceea ce spune SFÂNTA SCRIPTURĂ că, după căderea omului în păcat, Dumnezeu l-a îmbrăcat pe om cu piele murdară. Ce înseamnă ‘piele murdară’? Înseamnă trecerea la existenţa aceasta. Sfântul Grigore de Nisa are cuvinte minunate în explicarea acestor fraze, anume că pielea pe care a îmbrăcat-o omul nu este altceva decât tributul acesta al morţii. Deci, omul chiar dacă este salvat prin Isus Hristos, pentru ca moartea, cum spune la rugăciunea de la înmormântare, pentru ca moartea să fie biruită, după ce Dumnezeu l-a îmbrăcat pe om cu piele murdară, ca păcatul să nu aibă perpetuitate, ca păcatul să fie înghiţit, să fie biruit de viaţă, omul trebuie să treacă prin acest val. Va să zică, deşi îmbrăcat în hainele acestea murdare, Chemarea, totuşi, este o Chemare sfântă, având în vedere că avem comoara aceasta în vase de lut.

– “În două cuvinte, amintindu-ne de celebra propoziţie a lui Tudor Vladimirescu – “am îmbrăcat cămaşa morţii” –, putem spune că, aidoma lui, tot omul s-a îmbrăcat în moarte, odată cu săvârşirea păcatului”, încerc şi eu o fărâmă de interpretare, îndepărtându-mă de sensul exact al citatului.

– “Aşa este”, mă confirmă gazda noastră.

– “Acea epistolă a lui Tudor Vladimirescu sau proclamaţie, dealtfel a fost scrisă tot de un chip bisericesc, de un ierarh, de Episcopul Ilarion, de o minte obişnuită cu o atare gândire.”

– “Da”, confirmă din nou.

– “Iertaţi intruzia.”

– “În mod inevitabil, Moise, în acest moment al Chemării sale se află neputincios în a exprima trăirea duhovnicească şi atunci când Dumnezeu îl trimite la poporul său, el îşi manifestă, într-adevăr, neputinţa dialectică sau discursivă în a chema. Şi, aici, el pune în faţă un lucru extraordinar: preoţia.”

– “Nădăjduiesc ca despre această Chemare să putem vorbi din nou peste o săptămână. Vă mulţumesc foarte mult, Prea Sfinţia Voastră. Rămâneţi cu Dumnezeu şi binecuvântaţi.”

– “Domnul...!”

Cu această evocare a numelui Făcătorului a toate, venind să pună un capăt fericit şi odihnitor convorbirii noastre, mă retrag. Ajuns în uşă, întorcându-mă, arunc o ultimă privire chipului sumbru de osteneală al mult mai tânărului meu conlocutor, cu atât de multe treburi şi mai grave decât mine, pe umerii subţiri, dar nefiravi, ci vrednici de încredere, pe umerii căruia atârnă mângâieri, dezlegări şi mântuiri ale sufletelor ce nu mai au altă nădejde: îl privesc încă o dată şi, în loc să îmi transmită povară, oricât de puţină, din frământările sale, pe dată zâmbetul său deschis şi bucuros mă umple, la rândul meu, de încredere în mine însumi şi în Chemarea lui Dumnezeu pe care mă străduiesc s-o împlinesc.

Rămâneţi cu bine, Prea Sfinţite Irineu Slătineanu!

*

Mă aflu din nou în Eparhia Vâlcei, la Râmnic, în casa Prea Sfinţitului Irineu Slătineanu, cel mai tăcut ungher al oraşului şi, cum tăcerea obişnuieşte să cuibărească gândurile cele mai înalte, voi sta iarăşi de vorbă cu Prea Sfinţia Sa, în căutarea unor lumini noi asupra problemelor ce mă frământă, aşa cum am făcut-o şi săptămâna trecută, când am întocmit prima parte a acestui dialog din cadrul emisiunilor radiofonice dezvoltând tema Chemării lui Dumnezeu.

– “Prea Sfinţia Voastră, acum o săptămână ne-aţi condus pe nişte căi foarte înalte, mai bine spus, deşi este un clişeu tare banalizat: ne-aţi urcat printre stele. De fapt, ne-aţi coborât în zonele nevăzute ale Cuvântului adâncit în toate lucrurile existente. Iar, trecând de aceasta, aţi ajuns la Chemarea lui Moise de către Dumnezeu şi ne-am oprit în momentul în care Moise a chemat, la rândul său, poporul evreu la Dumnezeu. Vă rog să continuaţi a ne vorbi despre această Chemare.”

– “Mergând mai departe, în direcţia ideilor din emisiunea precedentă”, ia cuvântul Prea Sfinţitul Irineu, “aş vrea să punctez, în primul rând, Chemarea lui Moise, pe de o parte, şi Chemarea lui Aron: experienţa individuală şi experienţa preoţească.

“Moise este un personaj cu totul aparte. Este un lider harismatic. Un om chemat de Dumnezeu cu o misiune specială. Asemenea personalităţi au fost rare în istoria omenirii. Însă Moise trebuie să sufere mai mult decât toţi ceilalţi. Deoarece Chemarea nu are în vedere numai o satisfacţie personală, ci este încoronată întotdeauna şi de suferinţe, pe care cel chemat trebuie să le îndure. În primul rând, este desfacerea lui de învelişurile acestea ale lumii cotidiene, ale lumii din care face parte. Părăsirea lumii, pe muntele Sinai, într-o tăcere absolută şi un abandon aproape proverbial. Moise urcă pe muntele Sinai, ia act de toate lucrurile pământeşti, se ridică la înălţimile cugetării; el se înalţă şi fizic, dar şi spiritual. Primeşte Tablele Legii care nu sunt altceva decât Chemarea şi rezultatul acestei Chemări, al dialogului dintre om şi Dumnezeu, nişte premize după care Dumnezeu lucrează cu omul, pentru că Dumnezeu stabileşte normele după care El îl cheamă pe om. El este Creatorul şi El este acela care stabileşte într-adevăr ce trebuie să facă omul ca să se apropie de El. Este prima lege scrisă. Prima manifestare a lui Dumnezeu în lume, ca partener de dialog, nu ca un element care terorizează şi care impune. Ci îl cheamă pe om după nişte reguli foarte sensibile şi pline de iubire.

“Moise primeşte aceste legi, de mâna lui Dumnezeu scrise, cum spune SfÂnta Scriptură, de “degetul lui Dumnezeu”, de puterea dumnezeiască; degetul nu însemna altceva decât puterea lui Dumnezeu care lucrează în lume. Cu bucurie de nedescris, după ce el are revelaţia aceasta a Rugului Aprins ce nu se mistuia (deci o altă manifestare simbolică a puterii lui Dumnezeu, care va fi interceptată de hermeneutică sau de comentarii sau de împlinirea biblică, prin Prea Curata Fecioară, Rugul cel nears care a primit focul dumnezeirii, dar care nu s-a mistuit). Deci Moise, desculţ, în această stare de acoperire, pentru că discuţia cu Dumnezeu se desfăşoară într-un cadru cu totul şi cu totul special, în care firea omenească trebuie să fie acoperită de puterea divină, de vălul acesta care îl face pe el să rămână totuşi în viaţă – deoarece spune SfÂnta Scriptură că “cel care va vedea faţa mea va muri”. Nu pentru că faţa lui Dumnezeu ar fi aducătoare de moarte...! Este vorba despre imposibilitatea omului de a vedea esenţa divină, pe de o parte; iar, pe de altă parte, dacă omul se intersectează cu Dumnezeu, înseamnă că omul urmează o altă cărare, invers decât este a lui Dumnezeu. În acest sens, înseamnă că direcţia lui Moise, dacă ar fi fost să fie faţă-n faţă, ar fi trebuit să treacă unul pe lângă altul; şi el mergea în moarte. De aceea Dumnezeu îi spune că “tu vei vedea numai spatele meu”, în sensul că numai în chemarea aceasta dacă mă urmezi pe mine, vei merge la viaţă. Într-o rebeliune a omului, rebeliune de tip modern, în care omul trece pe lângă Dumnezeu şi continuă a-şi vedea de afacerile şi de problemele lui, nu are nici o altă ieşire decât în moarte. Pentru că, închipuiţi-vă, Moise, pe muntele Sinai, dacă ar fi luat-o invers decât unde îl coordona şi-l ducea Dumnezeu, ajungea în prăpastie.”

‘Rebeliunea’ la care se referă gazda mea, este şi o răzvrătire împotriva Cuvântului ordonator al Creatorului, dar mai este, mi se pare mie, şi o trimitere la armonia cosmică, adică ceva invers; vreau să mă lămuresc, de aceea întreb:

– “Când pomeniţi de “rebeliune”, Prea Sfinţia Voastră parcă aţi sugera revoluţiile astrelor în mişcarea lor? Dacă astfel doriţi să înţeleg, putem vorbi despre traiectoria existenţei unui om, fie el şi chemat şi fie şi de talia lui Moise, aşa cum vorbim despre traiectoria unui soare sau a unei planete în cosmos, în jurul unei stele ce o atrage...”

– “Este cunoscut că un meteorit nu are o traiectorie”, mi se răspunde. “Este o bucată amorfă de materie, vagabondă, care aleargă într-un spaţiu şi se poate ciocni oricând.”

‹Va să zică, Moise asta ar fi fost, de nu dădea ascultare Chemării: un biet meteorit, “o bucată amorfă de materie, vagabondă, care aleargă într-un spaţiu şi se poate ciocni oricând”. Ce plină de sensuri este folosirea articolului nedefinit: “într-un spaţiu” şi nu: ‘în spaţiu’, căci Moise n-ar fi evoluat în spaţiul lui Dumnezeu, ci ‘într-un’ spaţiu oarecare, fără coordonate clare, fără limpezimi, haotic...›, gândesc, pe urmele imaginii sugerate.

– “Planetele au, totuşi, un circuit”, îşi dezvoltă Prea Sfinţitul ideea, “iar Platon spunea foarte clar că, în mişcarea lor, ele descriu muzică. Pentru că există o ar- monie, o armonie cerească... Spunea tot Platon că dacă omul ar asculta muzica pe care o descriu galaxiile în mişcarea lor, nu s-ar mai putea clinti din loc. Atâta de frumoasă este armonia aceasta... Iar, la un alt părinte al deşertului, al pustiei, un mare sfânt părinte, se spunea că el asculta muzica cerească, adică ceea ce îngerii cântau în ceruri, şi, la un moment dat, încremenea pe loc, ca o stană de piatră, în această fericire, în această bucurie de a asculta cântările îngereşti în ceruri. Deci, ca să încropim puţin aspectul acesta de viaţă duhovnicească, cu totul specifică şi extraordinară, a lui Moise, pe muntele Sinai, iată în momentul acesta Moise primeşte legea pozitivă, legea dumnezeiască, legea scrisă. Că până la Moise, păcatul era în lume, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, dar nu era pedepsit de rigoarea legii. După Moise apare în cu totul altă ipostază lumea: o lume ordonată, o lume cu lege, o lume cu regulă şi o lume care poate fi sigură că Dumnezeu o cheamă la El. Că Dumnezeu nu o abandonează. Că Dumnezeu nu o ignorează. Că Dumnezeu vrea să stea de vorbă cu lumea aceasta, cu poporul acesta. Şi cel care este chemat, exponentul acesta este Moise.

“Moise primeşte Tablele Legii; în lumina aceasta dumnezeiască ce îl încorporează pur şi simplu, care îl învăluieşte, vine şi se prezintă poporului evreu. Şi stă de vorbă cu el, cu Tablele Legii; însă constată, din nefericire, un lucru demoralizator pentru el, acela că poporul rămăsese, totuşi, la lucrurile pământeşti şi se închina idolilor. De fapt, imaginea aceasta o putem vedea mai târziu la profetul Ilie, un alt harismat, un alt om ieşit din comun, un alt sfânt chemat de Dumnezeu!

“El constată că închinarea la idoli este cea mai mare sărăcie, pentru că idolul nu-ţi oferă niii-mic, ni-mic nici sufleteşte, nici trupeşte! În clipa în care te-ai legat de materie, devii mai sărac decât materia însăşi. Materia fiind necuvântatoare, fiind o roabă a omului, devine stăpână; dar este un stăpân prost! Este un stăpân inconştient! Este un stăpân fără ca să se poată vedea ceva pe urma lui. Când lucrurile pământeşti te stăpânesc, din acea clipă devii cel mai sărac! În timpul lui Ilie şi în timpul lui Moise, poporul sărăcea din cauză că nu-L avea pe Dumnezeu... Adică, lucrurile acestea pământeşti, în afara faptului că ele ascultă mai mult de Dumnezeu decât de om, se răzbună pe om, că îl văd pe Regele Creaţiei devenind sclavul Creaţiei.”

Descrierea se potriveşte întocmai perioadei din care ne smulgem cu atâta greutate, aceea a comunismului materialist, când ne-a lipsit cu desăvârşire îndrumarea dragostei divine, ocrotirea ei, dialogul cu ea, nouă celor atât de sărăciţi de ateismul Puterii...

– ”Aşa se face, continuă Prea Sfinţitul Irineu Slătineanu, că şi apologeţii şi scriitorii apostolici spun foarte clar despre lumea păgână din timpul lor: dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu, intemperiile vremii, inundaţiile, focul şi aşa mai departe, vă vor arde, vă vor îneca, pentru că ele nu suportă să vadă că Regele a decăzut printre animale. Deci, iată, Chemarea sfântă a omului este cu totul specială...”

– “...şi se face prin toate căile şi mijloacele...”, îl întreup pe vorbitor.

– “Aceasta este revelaţia dumnezeiască care depăşeşte cu mult mai mult...”, are Prea Sfinţia Sa o ezitare, pentru că revelaţia dumnezeiască depăşeşte tot ce avem noi la îndemână pe pământ. “Ce înseamnă “revelaţie”? Înseamnă a pune în evidenţă, a scoate în evidenţă... Ei bine, lucrurile acestea şi făpturile necuvântatoare revelează ceva... Descoperă ceva... Ele ştiu precis, orişice plantă ştie că primăvara ea trebuie să se răsară” (ce sugestiv foloseşte aspectul reflexiv verbal, fostul meu student, acolo unde limba uzuală îl refuză, aspect reflexiv ce indică, în cazul de faţă, o libertate a făpturilor de a accepta voia Domnului şi a participa la împlinirea ei...), “orişice plantă ştie că primăvara ea trebuie să se răsară, sub cuvântul că Dumnezeu o cheamă de acolo unde a stat...; de sub ger, de sub frig, de sub lapoviţă şi ninsoare, ea răsare... pentru că asta este Chemarea ei; ăsta este codul ei, pe care l-a pus Dumnezeu.

“De aceea se spune foarte frumos că Adam în Paradis era ascultat de toate animalele şi de toată Creaţia, întrucât întreaga Natură înconjurătoare îl vedea ca Rege al Creaţiei, ca stăpân al întregului univers. Bineînţeles că abaterea lui de la legea divină l-a făcut să alunece, să cadă într-o neascultare faţă de lumea înconjurătoare şi este firesc, cum spune Apostolul Pavel: lumea înconjurătooare a fost supusă prin greşeala primului Adam.

“Moise reuşeşte să depăşească această îndepărtare de Dumnezeu şi se apropie cât mai mult de înţelegerea duhovnicească a lucrurilor. Coborârea lui la popor este legată de o decepţie totală. El ştie cât de multe face Dumnezeu pentru lume, ştie cât de mult iubeşte Dumnezeu lumea, constată cât de mult lumea este îndepărtată de Dumnezeu. Din păcate artizanul sau colaboratorul acestei decepţii este şi Aron. Şi Aron care e dintre ai săi; fratele lui Moise, este obligat, într-un fel, să pactizeze cu lumea idolatră, însă chemarea sfântă pe care o are îl ridică din lumea vinovată şi îl scoate la cu totul altă chemare.

“Moise sparge Tablele Legii scrise de mâna lui Dum- nezeu. Dumnezeu îl recheamă, dar de data aceasta Tablele Legii sunt făcute de el. Lumea nu poate totuşi să primească Chemarea pe care Dumnezeu i-o lansează. Trebuie să aducă ceva din lumea ei, din slăbiciunile ei. De aceea Moise construieşte alte Table. Ar fi fost cea mai mare fericire ca lumea să posede nişte Table făcute de Dumnezeu. Însă Moise trebuie să le refacă. Sunt scrise din nou şi Moise coboară la lume, de data aceasta cu un mesaj precis, să meargă la Faraon să-i scoată pe evrei din robia aceasta a morţii, să-i ridice. Şi este adevărat că Aron se face interpretul lui Dumnezeu, se face cuvântătorul lui Dumnezeu, nu numai în Egipt, dar şi în tot periplul acesta din pustia Sinaiului.

“O altă Chemare pe care am putea-o aprofunda ar fi aceea a lui David. O Chemare sfântă, pentru un prooroc. David era un necunoscut. Unul dintre cei mai mici fii ai lui Iesei. Păştea turmele în munţi, deci într-o contemplaţie naturală, într-o apropiere de Dumnezeu: era păstor. Era un om care trăia în natură şi înţelegea natura. Era un om care depăşise, într-un fel, modernismul oraşului sau al lumii contemporane lui. El ajunsese la înţelegerea dumnezeiască, printr-o simplitate, printr-o asceză, printr-o curăţenie sufletească şi trupească.

“Atunci când Samuel se apropie, el însuşi fiind un chemat al lui Dumnezeu, despre care vom vorbi cu alt prilej – deoarece Chemarea lui Samuel este deosebit de importantă –, deci atunci când Samuel merge să îl cheme pe David şi să-l ungă Rege în locul lui Saul, care se arătase nedemn de această Chemare sfântă, întrucât şi el devenise idolatru, Samuel se apropie de casa lui Iesei, după descoperirea dumnezeiască, el proorocul lui Dumnezeu. Bineînţeles că Dumnezeu, printr-o pedagogie divină, vrea să îl înţelepţească pe Samuel. Când îi prezintă Iesei pe toţi copiii săi, el se gândeşte, de bună seamă, că primul va fi acela care este ales. La care Dumnezeu îi spune: Nu este acesta. Omul priveşte la faţă, Dumnezeu priveşte la inimă. Ceea ce spuneam în emisiunea trecută: Chemarea se adresează inimii, se adresează forţei spirituale din om, sufletului. Pe când omul priveşte la exterior, priveşte la forţa fizică, la robusteţea omului, la curajul omului, la înţelepciunea omului, Dumnezeu are alte criterii de alegere. Partenerii săi de dialog sunt alţii decât aceia pe care noi îi ştim şi pe care noi îi apreciem în lumea contemporană. Tocmai un cioban neluat în seamă, abandonat de toţi, tocmai un Moise gângav, tocmai un David ce-şi purta turma prin munţi şi printre pietre, sunt aleşi. David este chiar ales ca rege al lui Izrael. şi Chemarea aceasta este pecetluită de către Samuel.

“Într-adevăr, reuşeşte să-l ungă Rege pe David şi deîndată David părăseşte turma oilor, vine la palatele împărăteşti. O adevărată schimbare de mentalitate, o adevărată schimbare de loc, am putea spune – întrucât David continuă să ducă o viaţă de ascet: psalmii lui sunt martori că el se îmbrăca deseori în haină aspră şi cu cenuşă pe cap, mai ales cu ocazia unor greşeli personale. Îşi plângea păcatele cu lacrimi, ducea o viaţă cu adevărat închinată lui Dumnezeu. Chemarea nu-l părăseşte!”

– “Faptul că David nu a fost numai Rege, profet, ci şi poet explică foarte bine o frază pe care aţi rostit-o mai devreme, când ne-am apropiat de personalitatea lui. Anume că David a trăit în mare smerenie, nevăzut nici măcar de fraţii şi părinţii săi, la coada oilor, în umbra stelelor, în raza soarelui, pe nisipuri, pe lângă smocuri de iarbă, rare cu siguranţă, în acele zone. şi aţi menţionat, aţi sugerat, mai bine spus, că natura necuvântătoare a constituit o primă Chemare pentru el, l-a pregătit pentru Chemarea prin profetul lui Dumnezeu. Şi aceasta, accentele Prea Sfinţiei Voastre, îmi impune să dedic una dintre emisiunile ce urmează Chemării nemarcate prin adresare a Cuvântului, Chemărilor pe care le suferă oamenii, poeţii – căci David a fost şi poet –, dar toţi oamenii au partea lor de acces la Poezia Lumii, deci pe poeţi, dintre oameni, Dumnezeu îi cheamă şi prin lucrurile necuvântatoare, fie că sunt frumuseţi, fie că sunt lucruri spăimântătore, fie că sunt lucruri odihnitoare, fie că sunt lucruri tulburătoare, peisajul, făpturile, zburătoarele, peştii, toate, desigur, ne cheamă la acceptarea unei Puteri care le-a făcut pe toate, care le diriguieşte pe toate, şi nu se opreşte această Chemare necuvântată la lumea ce ne împrejmuie în imediatul vizibil ci, cum aţi scos în evidenţă în chip minunat, în emisiunea precedentă, de coborâm prin universul acesta cutremurător de mare al celulelor trupului nostru, al organelor noastre, până la gene, unde este înscris Cuvântul lui Dumnezeu, pentru fiecare celulă, pentru fiecare organ, pentru întregul nostru organism, suntem copleşiţi că pretutindeni, îl găsim pe Dumnezeu, de veghe, păzind viaţa pe care ne-a dăruit-o şi pe care noi ne străduim, spre ruşinea noastră, s-o năruim la tot pasul. Chemarea lui Dumnezeu ne împrejmuie. Chemarea lui Dumnezeu o respirăm. În Chemarea lui Dumnezeu ne odihnim. Şi în Chemarea lui Dumnezeu găsim puterea de a merge mai departe, spre Bine şi spre Lumină.

“Prea Sfinţia Voastră, este o mare cinste pentru mine să-mi îngăduiţi să vă tulbur din când în când în numele acestor emisiuni. Nădăjduiesc să regăsiţi răgazul, pe care Vi-l puteţi dobândi cu atâta greutate, datorită treburilor Eparhiei, pentru a ne relua convorbirile şi cu alte prilejuri. Binecuvântaţi şi iertaţi. Rămâneţi cu bine şi Dumnezeu să vă aibă în paza Sa.”

Ascultătorii mei vor regăsi multe dintre caracteristicile Chemării, aflate în atât de bogatele în idei incursiuni ale Prea Sfinţitului Irineu Slătineanu, în lumea veterotes- tamentară, le vor regăsi în exemplificările oferite în cadrul emisiunii CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE. Chemarea, deşi diversificată, după personalităţile celor chemaţi şi după împrejurările în cari se manifestă Ea, este unică, o formă a iubirii divine, pornită de la o sursă fără de pereche, de la izvorul vieţii, de la Dumnezeu. Ea variază în raport de receptor, însă beneficiază de o pecete inconfundabilă prin tăria Ei de neevitat, prin certitudinea ce o însoţeşte, certitudinea că suntem îndreptaţi către limanul liniştirii noastre, al fericirii, al împăcării cu Domnul şi cu semenii. Chemarea aceasta, pe care oricare dintre noi o va auzi mai devreme sau mai târziu, după pregătirea noastră duhovnicească (fie şi dacă nu bănuim că Ea se va face auzită şi de urechile noastre smerite sau chiar mânjite de neîncredere, ori astupate de necredinţă), Chemarea aceasta ne va da dreptul să revenim la Tatăl, Ea devenind semnul iertării Sale şi al bucuriei Tatălui care vede săvârşindu-se curând întoarcerea fiului Său risipitor.