9. TEOLIPT AL FILADELFIEI

ŞI GRIGORIE SINAITUL

DESPRE LECTURĂ

De data aceasta vom întârzia împreună asupra unor spuse ale lui Teolipt, mitropolitul Filadelfiei: “Sârguieşte-te deci să faci din chemare faptă”. Iar tălmăcitorul cuvântului său în limba română, răposatul academician pr. prof. Dumitru Stăniloae comentează această propoziţie astfel: “Viaţa călugărească este aleasă pe baza unei chemări de la Dumnezeu. Cel care a ascultat de această chemare trebuie să prelungească în fapte răspunsul său afirmativ. Numai aşa răspunsul la chemarea lui Dumnezeu este deplin.”

Ce voieşte să spună Teolipt prin preschimbarea chemării în faptă? Desigur el gândeşte la chemarea în monahism. Însă aceasta nu înseamnă că mirenii, adică dumneavoastră şi cu mine, n-ar avea de câştigat din meditarea la spusele sale. Câştigul, pe de o parte, este în adoptarea, cu măsură, a mesajului acesta la viaţa lumească; pe de altă parte, câştigul nostru stă în înţelegerea traiului monahilor şi monahíilor, pentru a şti mai bine să le preţuim nevoinţele şi astfel a ne deschide ochii asupra truditorilor duhovniceşti din zilele noastre şi din ţara noastră. Că ce semn mai mare de dragoste pentru semeni putem da decât strădania de a-i înţelege?

Iată cuvintele prin care mitropolitul Filadelfiei îşi dezvoltă ideea:

“Şi precum te-ai însingurat cu trupul, lepădând până şi gândurile lucrurilor, precum ţi-ai schimbat portul, depărtează şi vorbele şi pe cei ce-ţi sunt aproape după neam. Căci de nu vei scăpa de împrăştierea în cele din afară, nu te vei ridica împotriva celor ce te pândesc din lăuntru. Şi de nu vei birui pe cei ce te războiesc în cele văzute, nu vei răpune pe viclenii cei nevăzuţi.

“Iar când vei face să înceteze împrăştierile din afară şi vei părăsi gândurile din lăuntru, mintea ţi se va ridica la lucrurile şi la cuvintele Duhului; şi în loc de obişnuinţa cu rudeniile, vei deprinde chipurile virtuţii; în loc de vorbele deşarte, născute din taifasul cu lumea, sufletul îţi va fi luminat şi înţelepţit din meditarea şi dezvăluirea cuvintelor dumnezeieşti ce se mişcă în cugetare. Descătuşarea simţurilor se face lanţ sufletului, iar înlănţuirea simţurilor aduce eliberarea sufletului.”

Părinţii şi măicuţele din mănăstiri, odată auzind chemarea, multe au de pus în practică până la a o putea urma cum se cuvine. Veniţi din ‘neorânduiala lumească’ şi întunecimea ei – cum o denumeşte Teolipt –, abia de li se luminează niţel cugetul şi simţămintele, pentru a râvni la ordine, armonie, lumină. Mintea fiindu-le lăcaşul zgomotelor lumii, al grabei imaginilor ce cutreieră memoria a toate câte ţin de prea trecătoarele şi prea puţin consistentele mesaje ale simţurilor, abia de ştiu încerca să se adune din împrăştiere. Inima fiindu-le alipită de câte li se par dulceţuri, în sminteala deşertăciunilor ce sunt patimile, abia de izbutesc să le constate amarul. Totuşi, în căutarea păcii şi a propriei nobleţi cutreeră – dăruite de Dumnezeu tuturora, dar pe cari prea puţini le recunosc –, în căutarea lor, se leapădă de toate pornirile iraţionale ale lumii, recâştigându-şi voinţa cea bună.

“Ia pildă de la înţelepciunea albinelor”, sfătuieşte mitropolitul Filadelfiei. “Acelea, ştiind că roiul viespilor le dă târcoale, rămân înăuntrul stupului şi scapă de vătămarea atacurilor acelora. Socoteşte întâlnirile deşarte ca nişte viespi şi fugi de ele cu toată sârguinţa.”

Măcar într-atâta să-l ascultăm. Pentru că, altminteri, cu "întâlniri deşarte” ne vom trece viaţa, întâlnirile deşarte se vor hrăni şi îngrăşa cu timpul nostru, cu anii măsuraţi pentru pârdalnica noastră de viaţă – unica! – ce ne-a fost dăruită, “întâlnirile deşarte” vor fi leagănul cuvintelor fără adâncime, al imaginilor aducătoare de moarte spirituală, al gândurilor ce nu se înalţă, ci se târăsc, al ispitirilor spre tot mai jos, şi ale altor şi altor şi a nenumărate altor “întâlniri deşarte”. Lumina din noi va tot scădea, glasul Chemării se va tot asurzi, potecile ni se vor tot încâlci, picioarele nu ne vor mai asculta când le vom îndrepta – tot mai rareori – să ne scoată din clisa trăgătoare la fund şi nădejdea nu vom mai şti unde să ne-o căutăm şi găsi.

“Deci, şezând în casă”, ne îndeamnă acelaşi înţelept Teolipt, “pomeneşte pe Dumnezeu, ridicându-ţi mintea de la toate şi aruncând-o spre Dumnezeu fără de glas. Şi toată simţirea inimii vars-o înaintea Lui şi lipeşte-te prin dragoste de El. Căci pomenirea lui Dumnezeu este vederea lui Dumnezeu, Care atrage privirea şi dorinţa minţii spre El şi o învăluie în lumina din jurul Lui. (...) Iar rugăciunea este convorbirea cugetării cu Domnul, cuvintele rugăciunii străbătând la Dumnezeu împreună cu mintea întinsă întreagă spre El.”

Nu a sosit clipa să întârziem asupra felului în care să ne rugăm cu spor şi cu roade. Emisiunea aceasta, CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE, se va opri îndelung şi asupra acestui act sacru al convorbirii cu Dumnezeu. Pentru moment, presupun că încă sunt dator să pomenesc Chemarea la credinţă. Iar după cum m-a îndemnat sufletul astăzi, să insist o leacă asupra răspunsului dat acestei chemări.

Aşadar să urmăm şirul gândirii mitropolitului Teolipt, adăstând doar la umbra fântânilor din cale, acolo unde ne îndeamnă el să luăm câte o gură de apă vie, pe drumul cunoaşterii.

Auziţi-l la popasul următor:

“Iar când te vezi slăbind în rugăciune, foloseşte o carte şi, luând aminte la citire, primeşte cunoştinţa. Nu trece peste cuvinte grăbit. Descoase-le cu cugetarea şi adună-le în visteria minţii. Pe urmă gândeşte la cele citite, ca să ţi se îndulcească cugetarea din înţelegere şi să-ţi rămână neuitate cele citite. Prin aceasta ţi se va aprinde inima de cugetările dumnezeieşti. (...) Ia în inima ta cuvintele evanghelice şi poveţele fericiţilor părinţi, cercetează vieţile lor, ca să poţi cugeta la ele în timpul nopţii. În felul acesta, când cugetarea ţi se va osteni de rugăciune, o vei reînnoi prin citire şi gândire la cuvintele dumnezeieşti şi o vei face şi mai sârguincioasă la rugăciune.”

Îmi daţi voie să reiau zisa lui cu încetinitorul.

Va să zică, oricărui om i se întâmplă să ostenească din truda cu mintea, aţintită asupra unuia şi aceluiaşi obiect al cugetării abstracte. Concentrarea atenţiei se poate face cu mare spor doar pe timp limitat şi nu prea lung. Cu cât mai mult se petrece aceasta când preocuparea minţii este rugăciunea, pentru că nu numai puterile cugetătoare trebuie încordate într-o singură direcţie, ci şi pe cele ale simţirii li le asociem, cum sunt smerirea, bucuria, părerea de rău, încrederea, exultarea, teama şi atâtea altele pe care bine le cunoaşteţi. O simfonie pentru o orchestră foarte mare, ce execută imnul întâlnirii cu Domnul pe toate corzile sufleteşti. Până şi trupul, nebăgat în seamă în acele minute sau ceasuri, e mereu controlat de cenzorii subconştienţi. Efortul este foarte mare şi, cum spuneam, nu ne stă în putinţă a-l susţine prea mult timp.

Şi ce vom face dacă suntem hotărâţi a continua rugăciunea? Cu buzele vom rotunji cuvintele ştiute pe de rost sau însăilate de nevoia momentului, iar frâul închipuirii îl vom slăbi, lăsând-o să zburde pe unde cioburi de amintiri o cheamă cu sclipetele lor colorate, să înjghebeze din ele basme întru care ne va adormi trezvia? Iar semnelor amorţelii mădularelor sau ale cine ştie căror dureri şi boli le vom îngădui să ne atragă la îngrijorare şi spaimă pentru sănătatea noastră? Iar poverilor existenţei materiale le vom permite să ne aducă în faţa ochilor lăuntrici mijloace de a le învinge? şi minţii îi vom da voie să înşiruie planuri ale războiului cu lumea sau cu punga cam goală?

Ce vom face? Teolipt ne propune ceva atât de simplu şi de la îndemână: să luăm o carte şi, citind-o, să învăţăm din filele ei cum să trăim sau să-L cunoaştem mai bine pe Dumnezeu, ori alcătuirea lumii văzute şi nevăzute, fie a propriei noastre fiinţe lăuntrice, fie primejdiile ce ne pândesc şi cum să le întâmpinăm sau atâtea alte neştiute ce ne devin câştiguri; aşa cum, ostenind să rezolvăm probleme de matematică e recomandabil să citim despre viaţa şi munca unui om de seamă, savant sau filosof, literat sau inventator, sau sfânt.

Să nu răsfoim cartea. Să nu citim cuvintele pe jumătate şi să trecem de fraze înainte de a ne fi pătruns înţelesul lor. Să nu privim literele pe deasupra, în galop sau chiar ca din zbor, ci să întoarcem pe toate feţele sensul celor tipărite, ca şi cum mereu ar rămâne un capăt de gând nezărit până acum, pe care încă îl mai putem aduce la lumină dacă-l agăţăm, îl ţinem strâns şi-l tragem către înţelegere. Iar când am lămurit şi istovit ideile, să le contemplăm, într-o pauză a lecturii, să ne veselim de descoperirile făcute, să triumfăm că am mai şters un colb al neştiinţei şi să punem memoria în activitate ca al nostru să rămână câştigul celor citite.

Dacă tomul în care ne-am adâncit este “Biblia”, o scriere a unui Părinte al Bisericii, o viaţă de sfânt, fragmentele rumegate vor ieşi singure la iveală în viitoarele clipe de răgaz, ori le vom chema noi din memorie, iar ele – ale noastre devenind – vor lua locul în amintire al multor gânduri fără rost; dimpotriva acestora, la rugăciune ne vor îndemna, mai adâncă, mai susţinută, mai curată, deoarece, prin lectură am învăţat a ne ruga şi a trăi mai bine, am învăţat de la rugători şi trăitori cu adevărat mari.

Ce lecţie mai potrivită pentru un intelectual modern, în formare, am putea obţine de la un înalt profesor universitar, de la un academician savant, şi ce vorbe mai îndrăgostite de citire ne-ar putea aceştia încredinţa? Avem adunate în paragraful ascultat toate treptele unei lecturi desăvârşite şi încălzitoare. Iar rândurile lui sunt o palmă aducătoare de ruşine, izbind obrazul celui rămas înecat în minciuna atee a comuniştilor, care acuzau mănăstirile de incultură, de “obscurantism” (ca să folossc însăşi injuria lor), o palmă ruşinoasă peste buzele necugetate ale aceluia care uită că din Biserică, din învăţătura Ei, din tiparniţele, din şcolile, din slujbele Ei religioase a înflorit cultura omenirii în ultimile două mii de ani. Şi iată cât de contemporan nouă este acest îndemn rostit în urmă cu şase veacuri, în “beznele” Evului-Mijlociu, cum ne-am obişnuit a-l eticheta vinovaţi.

Apoi Teolipt al Filadelfiei ne îndrumă să psalmodiem, “cu glas liniştit şi cu supravegherea minţii”, cum ne atenţionează. “Şi dacă îţi scapă minţii, repetă stihul ori de câte ori se întâmplă aşa ceva, până-ţi vei avea mintea însoţind cele spuse”. Ne mai îndrumă să îngenunchem şi să lucrăm cu mâinile cât timp ne rugăm, “ca să alungi somnul şi trândăvia, aceasta înviorează şi ea lupta nevoinţei.”

Celor curioşi le voi oferi şi spusele Sfântului Grigore Sinaitul, privitoare la lectură (traduse de acelaşi acad. părinte prof. D. Stăniloae). Ele sunt vrednice a deştepta curiozitatea, adresându-se unor cititori care, în text, sunt împrejmuiţi de ispite specifice lecturii.

“Să citeşti, de eşti lucrător, zice Scărarul, cele ce-ţi sunt de folos la lucru.” Vă atrag atenţia că prin “lucrător” autorul subînţelege rugător cu rugăciunea inimii. “Căci împlinirea lor”, continuă el, “face de prisos citirea celorlalte. Citeşte pururea cele despre liniştire şi rugăciune, de pildă: din Scară, din sfântul Isaac, cele din sfântul Maxim, ale Noului Teolog, ale ucenicului său Stithatul, ale lui Isichie, ale lui Filotei Sinaitul şi ale celorlalţi asemenea lor, câte sunt ca acestea. Iar celelalte lasă-le până ce ai vreme, nu fiindcă sunt de lepădat, ci fiindcă nu ajută scopului, mutând mintea de la rugăciune la tot felul de istorii. Citirea să o faci de unul singur”, aduce autorul o nouă recomandare, ridicându-se împotriva lecturii cu glas tare şi destinată altor urechi, de ca şi când stăpânii lor ar fi neştiutori de carte sau prea “nărozi să desprindă de unii singuri înţelesurile din cele tipărite; să nu te mândreşti cu răsunarea glasului, nici cu sârguirea rostirii frumoase, sau cu bună-întocmirea cuvintelor, sau cu răsunarea plăcută a lor; nu te lăsa furat de patimă, lipsind sau fiind de faţă, de dorinţa de a face plăcere vreunora. Nu fii nesăturat la citire, fiindcă în toate cea mai bună este măsura; nu citi cu apăsare, nici cu lene şi cu nepăsare, ci cu cuviinţă, cu blândeţe, cu bună rânduială, cu înţelegere, cu ritm, cu mintea şi cu sufletul, sau şi cu raţiunea. Căci împuternicindu-se mintea prin acestea, se întăreşte în deprinderea de a se ruga cu stăruinţă. Iar prin cele potrivnice acestora, pomenite mai sus, dobândeşte întunecare şi slăbănogire, încât vei simţi şi durere de cap şi vei slăbi şi în rugăciune.”

Sfântul Grigorie Sinaitul a acoperit şi el, prin viaţa sa, a doua jumătate a secolui XIII şi prima din veacul al XIV-lea, ca şi mitropolitul Filadelfiei.

Când primim atari învăţături amănunţite în legătură cu chipul în care trebuie să citim, pentru a trage de pe urma lecturii toate foloasele râvnite, ne întrebăm în mod firesc unde se afla filosofia lecturii în Occident în aceeaşi perioadă istorică şi nu ne mai simţim datori a ne pleca privirile jenate în faţa celor care terfelesc starea culturală a monahismului răsăritean, într-o pornire aberantă şi total necunoscătoare a realităţilor vremii. Şi mai trebuie adăugat ceva, aceasta spre lauda monahismului românesc. Obştea de la Tismana, sub egumenatul lui Nicodim, a avut legături directe cu Sfântul Grigorie Sinaitul, când acesta era stabilit la Paroria, introducând practica rugăciunii neîncetate la aşezarea monahală românească numită; unii români, pare-se, au fost chiar ucenicii Sfântului, acolo, la Paroria. Iar mai presus de toate, Sfântul era în corespondenţă cu voievodul Ţării Româneşti Nicolae Alexandru.

Conştienţi de aceste date slăvite ale istoriei culturii strămoşeşti, să ne străduim şi noi a pune în practică cele învăţate astăzi despre cum să facem Chemarea faptă şi despre cum să citim.