20. CHEMAREA

PRIN SUFERINŢA

CELORLALTE FĂPTURI

ALE LUI DUMNEZEU

Există unele chemări menite numai pentru întărirea curajului şi a speranţei, prin aducerea aminte de Dumnezeu; ele reprezintă o ‘vitaminizare’ – dacă îmi este îngăduit să folosesc acest termen medical – o vitaminizare a spiritualităţii noastre, dintr-o pricină ori alta vlăguită. Şi de ce n-aş utiliza un termen medical, când Iisus Hristos s-a ocupat atât de îndeaproape de tămăduirea trupurilor şi a sufletelor?

Atari chemări am cunoscut cu toţii; atunci când, dărâmaţi lăuntric de eşec, de negăsirea nici unei ultime portiţe de scăpare dintr-un labirint de piedici şi din plasa unor încâlceli fără ieşire, trecând prin dreptul unei biserici – noi care n-am mai păşit demult pragul uneia – hotărâm brusc să ne uităm câteva minute disperarea apăsătoare şi să ne adâncim în atmosfera unde Domnul este mereu prezent, chiar de nu se săvârşeşte nici o slujbă. De cele mai multe ori, făcând aceasta, suntem conştienţi a căuta o liniştire, aşa cum un pahar de apă rece istoveşte arşiţa lăuntrică a celui dogorât de razele piezişe şi necruţătoare ale unui soare străin şi orb faţă de slăbiciunea noastră. Nu ne dăm seama nici măcar a avea nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, fiindcă ritmul vieţii moderne şi felul încrâncenat în care ne-am obişnuit să ne ducem zilele ne-au depărtat de fericitele clipe ale copilăriei când ne ridicam cugetele către Dumnezeu cu smerită dragoste şi încredere.

Şi intrăm. Tăcerea cucernică – nu pentru că cineva ar sta îngenunchiat în dreptul vreunei icoane, ci cucernică datorită tuturor sfinţilor care ne privesc din zugrăveala lor – cade pe timpane ca un balsam. Răcoarea, dacă e zi de vară, ne mângâie tâmplele ce ard de zumzetul gândurilor necruţătoare. Mirosul vag de tămâie rămas în aer, de la ultima cădire săvârşită în incintă, ne grăieşte despre blândeţea şi dulceaţa duhovnicească. Penumbra, deloc străină, ne este familiară şi ne putem deschide inima în siguranţă pe genunchii ei: acolo pare a-i fi cuibul.

Reaşezaţi în noi înşine de acestea, ne adâncim în sinea noastră, dar nu într-una a frământărilor de până atunci, ci într-una unde nu se petrece nimic, aparent; dar ne simţim apăraţi. Este cămara lăuntrică despre care ne vorbea Iisus. Şi, fără s-o fi dorit, fără a ne fi aşteptat la asta, ne pomenim rugându-ne aproape fără cuvinte. Şi deşi cererile ne sunt imperios necesare – presupunem că este timpul unei mari nevoi – rugăciunea ne este doar o stare de iubire şi de predare în mâinile Părintelui Ceresc.

Când starea binecuvântată se stinge fără intervenţia noastră, ne ridicăm din strana unde ne-am odihnit sau din genunchi, dacă pe ei am căzut, şi ieşim alt om: suntem atât de departe de necazuri... Le putem scruta oarecum la rece, cu o nouă îndrăzneală şi cu încredinţarea că nu ele sunt mai puternice decât noi, ci că mai avem nădejde de izbândă.

Dar amărâtul de întemniţat, că despre el vorbim de atâta timp, nu are la îndemână, mai bine spus nu avea la îndemână, în temniţele comuniste, biserică, s-o cerceteze, la timpul de cumpănă al secătuirii duhovniceşti. N-avea icoană. N-avea preot să se spovedească şi să-i ceară a fi împărtăşit. N-avea alt frate creştin, să se roage dimpreună cu el (de fapt, avea pe toţi colegii de detenţie, numai că rugăciunea laolaltă, oricât de deseori se rostea, aducea, în cele din urmă, când era dată pe faţă, când era descoperită de gardieni, pedepse cutremurătoare. Va să zică, puşcăriaşului nu-i rămânea nici o mângâiere, decât rugăciunea personală, bine tăinuită.

Şi, totuşi, când şi când apărea, un semn de la Dumnezeu, când ţi-era viaţa mai grea, un semn de dragoste, fie prin mijlocirea unui semen, fie, mult mai arareori, cum stau lucrurile în cazul următor, printr-o altă făptură a Domnului. Ascultaţi mărturia aceluiaşi Viorel Gheorghiţă care, săptămâna trecută ne-a lămurit asupra rosturilor poeziei ca mijloc de chemare a lui Dumnezeu.

“Căruţe ţărăneşti aduceau, în acea primăvară, trunchiuri de copaci, materie primă pentru fabrica Aiudului. Atelajele erau preluate de miliţieni şi conduse până la locul de depozitare, pentru a fi descărcate de noi. Lipsa unui drum, cât de cât practicabil, umezeala, lipsa unor unelte specifice, ca şi lipsa de experienţă a oamenilor, făceau munca acestora grea şi riscantă. Subzista, îndeosebi, primejdia accidentării, ca urmare a rostogolirii buştenilor peste neîndemânaticii şi firavii lor manipulatori. În cele din urmă, un prim transport a fost descărcat. Cu cel de al doilea, lucrurile s-au complicat. La intrarea în depozit, roţile căruţei au intrat în glod, până aproape de butuc, iar caii, cu toate înjurăturile şi şfichiuirile de bici ale miliţianului, nu voiau să mai tragă. Suntem chemaţi de ajutor, noi. Încercăm să degajăm roţile, să ridicăm osia din spate, să împingem. Degeaba. Caii nu mai vor să colaboreze. Suntem înjuraţi şi noi, suntem făcuţi boşorogi, incapabili, mă rog, tot tacâmul. Tot degeaba. O nouă încercare şi încă una. În disperare de cauză, miliţianul abandonează. “Domnule miliţian, permiteţi-mi să încerc şi eu.” Mă priveşte, la început cu ură, apoi cu năduf. “Încearcă!” Mă adresez apoi oamenilor, fără să îmi fac prea multe iluzii. Erau şi slăbiţi şi fără o elementară dorinţă de a rezolva situaţia. Totuşi. “Când vă voi spune, vă rog să împingeţi. Doar atât.” Mă apropii apoi de cai. Miliţianul îmi întinde biciul. “Mulţumesc. Nu e nevoie.” Mângâi caii pe frunte, îi îmbrăţişez, le spun câteva vorbe, aşa, la întâmplare, le strâng pe rând, vârful urechilor. Mă privesc, de bună seamă surprinşi, şi răspund afecţiunii mele închizând ochii şi înclinând din capete. Şi acum, la treabă. Apuc dârlogii şi rostesc moale: “Noa, hai!” Nu exagerez. Caii se opintesc de parcă mi-ar fi înţeles vorbele şi mai ales gândul, şi într-un efort suprem de solidaritate a robilor între ei, muşcă zăbala, îşi încoardă muşchii şi urnesc din loc întreaga povară. Până în dreptul stivei nu s-au oprit. Îi îmbrăţişez încă o dată în semn de mulţumire. Respir şi eu, respiră şi ei, greu. O bucată de zahăr, ori un pumn de ovăz li s-ar cuveni, dar de unde? Sau, ştiu eu, poate că mângâierea mea, în cazul robilor, şi ei sunt tot nişte robi, la un stăpân mai mult sau mai puţin cumsecade, e mai de preţ. Oricum, în timp ce patrupedele închideau ochii a înţelegere şi complicitate, din ochii mei se prelingeau lacrimi, şterse pe furiş. Clipa a fost una de evadare.” A fost o clipă de evadare pentru că Viorel Gheorghiţă îşi retrăia copilăria îndulcită de comuniunea cu toate creaturile Părintelui nostru. Fragmentul relevă de cât de puţin are nevoie sufletul obiditului: dacă dragostea omului îi lipseşte, aceea a dobitocului îi este rai. Ea îi aminteşte de starea paradisiacă, îi aminteşte că răspunzători ne-a lăsat Dumnezeu de întreaga Creaţiune. Iar omul, atunci când nici un alt gând, decât acela al supravieţuirii, n-ar fi normal să-l mâne de la o zi la alta, în tentaţia lui de a-şi salva viaţa, aude în inimă poruncile lui Dumnezeu şi, dacă a fost ispitit să-şi uite omenia, ea se redeşteaptă în sine, la chemarea lui Dumnezeu către bunătate, dragoste şi înţelegerea a toată făptura.

Dar când este vorba despre suferinţa oamenilor, cu cât mai profundă este chemarea de a ne învinge pe noi înşine, pentru a uşura durerea celorlalţi, oricât de mare jertfă ni s-ar cere pentru aceasta...

Ne vom întoarce din drum într-o cameră unde a fost depus Dumitru Bordeianu în penitenciarul Piteşti, la celula 18; acolo a vieţuit alături de Costache Oprişan, un eminent tânăr care, ca student lăsase o dâră de lumină, după absolvire, în sufletele profesorilor şi colegilor săi, drept care fusese ales conducător al tineretului, şi de Alexandru Munteanu, şeful unei grupări studenţeşti de la Facultatea de Teologie din Sibiu. Pentru a înţelege cele ce au urmat, este necesar să aflăm că Oprişan, care studiase la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, fusese ulterior în Germania, unde îşi dedicase timpul perfecţionării intelectuale, şi reprezenta o capacitate rar întâlnită la tinerii de vârsta sa. Cei doi colegi de celulă, al doilea fiind autorul memoriilor, Dumitru Bordeianu, cum am spus-o, l-au rugat să atace pentru ei o introducere în istoria filosofiei. “Expunerile sale erau făcute de la suflet la suflet şi atât de plăcute şi atrăgătoare, încât opt ore pe zi, parcă uitam de foame şi de lumea de afară”, mărturiseşte naratorul.

“Cele 11 luni, cât am stat cu Oprişan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare”, deci din toată detenţia, recunoaşte el cu căldură şi sinceritate înduioşată.

Conduşi în camera demascărilor, supuşi unei torturi permanente timp de o săptămână, de către studenţii ce acceptaseră să-şi bată fraţii de suferinţă, pentru a oferi Securităţii noi dovezi de vinovăţie a victimelor lor, faţă de comunism, preschimbaţi în carne hăcuită şi zoi de sânge, “în sâmbăta care a urmat s-a produs şi inevitabila cădere”, se povesteşte în continuare. Prin “cădere” se înţelege, după cum se va vedea, ascultarea cumplit de dureroasă de ordinul de a-ţi tortura propriul tovarăş de suferinţă, sub ameninţarea uciderii tale în bătaie, dacă nu te supuneai cerinţelor ciomăgarilor. Costache Oprişan fu legat de picioare cu o funie. Munteanu primi un ciomag şi, la poruncă, izbi în tălpile celui întins – acestea îi fuseseră indicate, restul corpului nemaiputând primi nici o lovitură –, izbi fără prea multă vlagă, deoarece nu mai avea putere. Iosub urmă la rând să-şi lovească prietenul. O făcu în câteva rânduri, Bordeianu istoriseşte cu sufletul la gură: “După aceea a scăpat ciomagul din mână spunând că el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu un centiron peste cap şi cu pumnul în burtă. Iosub s-a prăbuşit şi a fost dus în lovituri de picior până în colţ (...).

“Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini (nici atunci şi nici altă dată nu mi-am amintit ce am gândit şi judecat în acea clipă) l-am auzit pe Prisăcaru strigând: “Loveşte-ţi mentorul, banditule, că te-a învăţat filosofie, că este un mare şef ”. (...) Lunguleac s-a apropiat de mine şi m-a izbit în faţă cu atâta putere, că din câteva lovituri m-a doborât la pământ. Apoi tot el mi-a pus ciomagul în mână, zicându-mi: “Loveşte-ţi profesorul, banditule, că de nu, te omor eu aici”.

“Ştiu că am lovit dar nu în faţa ameninţării ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai gândi şi raţiona. (...) Am lovit omul pentru care aş fi fost capabil să merg la moarte. Cu voie sau fără voie, încet sau tare, nu mai are importanţă, ci faptul că am lovit contează şi de aici a început căderea.” Crearea acelei “confuzii” speciale, bine numită de autor, duce la formarea ‘mediului raţional’ în care se poate naşte ‘obedienţa’ de robot, pe care urmăreau a o infiltra în cei supuşi la caznă, reeducatorii. Asistăm, datorită preciziei analizei la care s-a supus Dumitru Bordeianu ulterior, la fracţiunea de secundă când omul e deposedat de sine însuşi şi devine unealtă perfectă o voii potrivnice, aparţinând altcuiva.

Veni momentul să lovească şi Comşa. Refuză! Dumitru Bordeianu îşi aminteşte cu groază: “Refuzul lui de a-şi lovi şeful şi camaradul i-a zguduit pe toţi (...). Atunci i s-a ordonat lui Oprişan să-l lovească pe Comşa. Acesta a zis că nu este capabil nici să ridice braţele şi deci nu putea să-l lovească. În urma acestui dublu refuz, Comşa a fost legat de picioare şi au fost chemaţi unii dintre elevii de liceu (...) să-l lovească. În urma gestului de mai înainte al lui Comşa, doi dintre elevi au refuzat ordinul.” Nu voi insista, pe urmele naratorului, decât afirmând că, împreună cu Comşa, suferiră purgatoriul.

Important pentru ceea ce urmărim este reacţia lui Bordeianu, în ea căutând trăirile sutelor de tineri care s-au văzut aruncaţi afară din ei înşişi, în hăul descompunerii morale, de care suntem apţi toţi, fără a fi conştienţi de aceasta:

“Nu ştiam ce înseamnă să mă revolt împotriva mea însumi, dar văzând gestul lui Comşa şi al lui Oprişan, şi mai ales al celor doi elevi, m-am revoltat pentru prima oară împotriva mea şi m-am desconsiderat ca nimeni altul; fusese de fapt începutul căderii mele.(...) Dacă n-ar fi fost atitudinea [...lor], aş fi putut crede că toţi studenţii au fost nişte criminali. Comşa, Oprişan şi cei doi elevi m-au trezit la cea mai crudă realitate.”

Şcoala caracterului (ce cumplită era ea în acele condiţii, pe buza morţii!) nu se încheiase. Să ascultăm grăirea memorialistului ducându-şi mai departe mărturisirile: “Se zice că prima greşeală este cel mai greu de făcut, pentru că în momentul când ai făcut-o, lanţul greşelilor a fost declanşat şi căderea nu mai poate fi oprită.

“În mintea mea se desfăşura un proces, al cărui conţinut era următorul: dacă Ieronim Comşa, Costache Oprişan, precum şi cei doi elevi, au avut curajul şi tăria să refuze de a lovi, iar eu m-am supus ordinului din slăbiciune şi neputinţă, însemna că eu voi ajunge chiar mai rău decât Virgil Bordeianu” (este vorba despre tizul său, unul dintre călăii notorii). “Şi în acele momente de descumpănire am jurat, în sinea mea, să încerc şi iarăşi să încerc, cât timp voi mai putea, să nu mai lovesc şi să cer numai ajutorul lui Dumnezeu, să mă întărească şi să-mi dea putinţa de a răbda.”

Una este decizia nobilă luată de el de a răbda şi alta este să ...te mai poţi răbda după cele săvârşite! “M-am întâlnit”, ne încredinţează, “cu Oprişan la Gherla, când lucram la ateliere. Îl salutam, cu un deosebit respect, dar nu m-am mai putut uita în ochii lui. În momentul când îl salutam şi el îmi răspundea, nu am avut tăria, nici curajul, să mă duc şi să-i cer iertare.”

Şi pasul imens de reapropiere de acel sine însuşi ce îl reprezenta cu adevărat a fost străbătut. Când un alt deţinut, Străchinaru, a fost pus să-l bată pe Dumitru Bordeianu şi a refuzat, i s-a cerut, drept urmare, acestuia să-l bată pe el. Iar Bordeianu s-a învins, în sfârşit, şi a refuzat la rândul său să fie obedient. Ambii fură daţi pe mâna terţilor şi-şi încasară plata demnităţii. Între timp, avusese exemplul a cinci elevi ce nu cedaseră îndemnului de a scăpa de tortură prin torturarea altora. “Fiecare s-a comportat şi acţionat în funcţie de “genele” lui sufleteşti, de zestrea lui morală şi în primul rând de credinţa lui în Dumnezeu, de dragostea faţă de El şi faţă de semenul său.” Observaţia este capitală, fiindcă vine nu de la cineva care habar n-are ce au însemnat torturile reeducărilor, ci de la omul care a căzut şi s-a redresat, care a văzut sute de inşi căzând şi zeci care n-au bătut şi i-au devenit exemplu! Evoluţia trăirii poruncii lui Hristos, pentru Dumitru Bordeianu, în această relaţie, este atât de spectaculoasă încât, mai târziu, printre altele, a trecut şi prin următoarea cumpănă.

“Într-o bună seară, aproape de ora nouă, s-a întors Zaharia de la camera 4 spital, fredonând câteva cântece.” Ascultătorul trebuie să ştie că această cameră, numită “4-spital”, constituia, în penitenciarul Piteşti, în perioada aşa-numitelor reeducări, sediul comandoului format din cei aleşi de Securitate să conducă torturarea deţinuţilor. Iar aceşti indivizi mârşavi, printre care se număra Zaharia, şeful comitetului de reeducare din camera unde zăcea Bordeianu, aveau libertatea să circule prin închisoare, de la o celulă la alta, fără a fi însoţiţi de gardieni, ei fiind admişi de conducerea militară M.A.I. ca adevăraţii răspunzători de cele ce se petreceau în locul de detenţie. “S-a oprit în dreptul priciului meu şi mi-a zis să-l urmez. M-a dus şi m-a instalat pe priciul comitetului de tortură, m-a legat de mâini şi de picioare şi s-a adresat celorlalţi: “Veniţi să vă îmbrăţişaţi camaradul, care v-a fost şef de cameră şi nu a vrut să bată”. (...) Mărturisesc însă cu frica lui Dumnezeu că niciodată până atunci nu m-am simţit totuşi mai aproape de oameni şi mai afectuos faţă de ei, ca în acea noapte de neuitat. În loc să trăiesc ura şi răzbunarea, trăiam plăcerea şi satisfacţia – s-ar părea paradoxal – că cei care mă loveau nu o făceau din ură, ci pentru că erau înnebuniţi, constrânşi şi torturaţi să facă ceea ce făceau. În clipa aceea i-aş fi strâns în braţe şi le-aş fi sărutat rănile şi vânătăile de pe corp. Nu m-am uitat şi am închis ochii, să nu văd cine mă lovea, pentru că în aceleaşi împrejurări şi eu îl lovisem pe cel mai drag şi stimat camarad, pe Costache Oprişan, la camera 2 parter. Dimpotrivă, trăiam bucuria că trebuia să-mi plătesc slăbiciunea, cum spunea Bogdanovici înainte: “Frate, aşa se plătesc greşelile”. Şi martor mi-e Dumnezeu că în acele momente nu aveam în sufletul meu nici cea mai mică urmă de ură, de desconsiderare, de repulsie sau vreo dorinţă de răzbunare faţă de camarazii mei; dimpotrivă, toţi îmi erau dragi aşa cum de puţine ori mi-a fost dat să simt.”

O săptămână a fost lăsat să i se vindece rănile, după care a fost bătut individual. S-au găsit iarăşi eroi ce au refuzat s-o facă. “Cei care au acceptat nu au lovit nici unul cum li se ordona, ci dimpotrivă, eu îi rugam să lovească mai tare, iar ei, cu şiroaie de lacrimi pe obraz, executau ordinul neîntrecând însă nici unul măsura. Jumătate din cameră, cei care refuzaseră să mă lovească, au fost şi ei bătuţi crunt după aceea. Dar durerea mea pentru suferinţa lor întrecea cu mult suferinţa pe care mi-o pricinuiseră cei care mă loviseră. Cine ar putea crede sau înţelege că poţi iubi cu atâta afecţiune pe cel care ţi-a provocat atâta durere? Cei care n-au trecut pe acolo nu vor crede şi nu vor înţelege.”

Comentariul meu nu poate aduce nimic nou, fără să întunece lumina tainică degajată din aceste rânduri nepământeşti, în cari Chemarea lui Dumnezeu la dragoste între fraţi răsună permanent, deşi nerostită, răsună ca un bas de orgă; ele şi multe altele mărturisind despre temniţele de la Piteşti şi Gherla se cuvine să intre în “Vieţile Sfinţilor” şi în orice scriere îndrumătoare pentru viaţa duhovnicească. După cum pe ele sunt datoare să se întemeieze elogiile supreme ce le-ar mai aduce, pe viitor, literatura, în veac, Omului!...