2. “DE POŢI CREDE,

TOATE SUNT CU PUTINŢĂ

CELUI CREDINCIOS”

Una dintre variantele inferioare ale credinţei – dar nu mai puţin tot o formă a ei – este credinţa în aproape. Credinţa în aproape nu numai că ne ajută să ne apropiem integral experienţa de viaţă a aproapelui, deci să facem pasul esenţial pentru a-l iubi, dar prin această credinţă în el îl şi susţinem să rămână în continuare exemplul ce a fost – dacă a fost unul –, ba chiar să se întreacă pe sine însuşi. Astfel îl punem în poziţia de a deveni – atunci când nevoia se iscă – organ al Chemării lui Dumnezeu la forma superioară şi desăvârşită a credinţei, aceea în El, Făcătorul şi Purtătorul nostru de Grijă. În această ipostază vom întâlni, în emisiunile ce ne aşteaptă pe viitor, mulţi semeni, aducători de ştiri despre fericirea ce ne aşteaptă de-I dăm ascultare Domnului.

În schimb, neîncrederea – cu atât mai mult când este nemotivată –, cu un alt cuvânt: suspiciunea, devine laţul agăţat de picioarele oricărui avânt onest şi nobil nutrit de cel suspectat. Neîncrederea va fi perechea de cătuşe împiedicând mişcarea mâinilor aceluia care încearcă să înoate în apele credinţei în semenii săi, poartă a Credinţei în Dumnezeu.

Este adevărat că Adam a căzut. Dar Domnul nostru Iisus Hristos nu ne-a îndemnat să-i spionăm semnele următoarei căderi, ci să-l ridicăm din prăbuşirea sa. Adăugăm că suspiciunea este egală unui brânci dat celui neatent, unei piedici puse alergătorului destins; ea, suspiciunea, seamănă cu săparea unei gropi drept îndărătul călcâielor acelui semen în care afirmăm a crede. Iar acestea le cunoaştem prin propria noastră experienţă, din clipele sau perioadele mai lungi când cei din juru-ne, cei apropiaţi, au încredere în noi şi o dovedesc prin vorbă, atitudine sau faptă, ori, dimpotrivă, neavând această încredere, când ne rănesc optimismul, nădejdea în noi înşine, ne taie aripile – cum se spune în chip obişnuit –, ne răpesc bruma de curaj ce avem fie pentru a o apuca pe un drum nou, fie pentru a ne îndrepta purtarea, fie pentru a ridica fruntea împotriva năpăstuirilor de tot felul.

Nu vom întâlni vrăjmaş mai mare al credinţei în aproape decât suspiciunea.

Dar suspiciunea este rodul tocmai al celuilalt aspect al cunoaşterii prin credinţă, al acelui sens ce apare în frământări de tipul: 'cred că..., se prea poate ca..., dar...'. Pe această cale, Iago l-a aruncat pe Othello, generalul maur, personaj principal al tragediei scrise de William Shakespeare, al cărei titlu i-a preluat numele, l-a aruncat, ziceam, cu prilejul unei convorbiri despre Cassio, Iago, linguşitorul, fariseul, blândul cu falsitate, respectuosul insinuant, copiind modelul de gândire al stăpânului pe care-l voia subjuga, adoptând, de formă, credinţa în locotenentul său, afirmată de Othello, l-a aruncat pe general în braţele disperării. Cum a făcut-o? O, ce simplu! ‘Cred, stăpâne, că-i cinstit Cassio. Pare-se că ar fi cinstit; poate că e... Dar...’. Cu aproximaţie acestea-i erau cuvintele mârşave ce au străpuns platoşa de încredere în oameni purtată de Othello. Şi astfel, în inima generalului, a prins rădăcini amare bănuiala. Ea s-a preschimbat în boală incurabilă. Ea l-a condus la crimă, apoi la sinucidere; ucigându-şi tot ce avea mai de preţ, pe Desdemona, iubita-i soţie, nu s-a mai suportat a rămâne viu.

Pentru a analiza, mai aproape de lumea credinţei în Dumnezeu, cea care va constitui materia tuturor ceasurilor următoare ale emisiunii CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE, pentru a analiza, spuneam, locul suspiciunii în existenţa umană, ne vom adresa unui text aparţinând lui Andrei Şerbulescu, autorul unor memorii de detenţie.

Cândva, memorialistul a cunoscut, în puşcărie, un criminal; şi nu unul obişnuit ci, pentru spiritul nevinovat al fiecăruia dintre noi, unul ce produce oroare. Deţinutul în cauză, pe nume Mucegai, provenea dintr-o mănăstire. Nu! Nu era călugăr; nici măcar frate; nici slugă. Era adoptat de o obşte monahală, pentru mizeria lui, pentru lipsa lui de sprijin, după frumosul obicei caritabil al unor atari instituţii, de a deveni refugiul celor care nu mai au speranţă pe pământ. I se dădu hrană, i se oferi culcuş, fu trimis la câte o muncă ici-colo, şi i se întări siguranţa în ziua de mâine. Cum istoriseşte Mucegai însuşi: “Munceam la Sfânta Mănăstire pentru udătură, mămăligă şi loc de odihnă”. Călugării îl îmbiaseră şi-l învăţaseră a citi şi scrie şi, mai presus de orice, a se ruga lui Dumnezeu. Mucegai îşi vedea de robota lui, nu pizmuia pe nimeni, nici fapte de ocară nu săvârşea.

După ce trecuseră opt ani de atare chiverniseală, iaca, pieriră ca din senin nişte odoare de preţ din sfânta biserică. Stareţul, mânat de suspiciunea cine ştie cărui călugăr cu mintea răsucită către rele şi limbareţ, l-a chemat şi l-a învinuit a se fi căpătuit cu bunurile celea ale lui Dumnezeu. – “Prea Cuvioase”, se sumeţi ruşinatul Mucegai, “vorbeşti cu păcat. Eu n-am furat! De ce să zici că le-am luat eu?!”, se căina el îndârjit. “Nu-i drept!” De pomană se bătea cu pumnii-n piept, că stareţul îi chemă pe jandarmi. Mucegai fu luat pe sus şi dus a fost...

Nici în faţa puterii civile nu recunoscu fapta de ruşine. Asta deoarece adevărul era că nu furase nimic. Aşa că-ntr-o bună zi se făcu nevăzut, găsi cale de izbavă, fugi de la închisoare către mănăstirea de sub ocrotirea căreia îl smulseseră ostaşii legii. El povesteşte: – “Am escaladat zidul de afară. M-am furişat până la bucătărie. Am luat cuţitul ăl mare. Am pătruns prin efracţie până la chilia Prea Sfântului, am împins uşa şi am ajuns în faţa acuzatului. După ce i-am stabilit identitatea, l-am anchetat, l-am trimis în judecată, l-am judecat, l-am condamnat şi şi-a ispăşit fapta: l-am tăiat. Am făcut Sfânta Cruce şi m-am rugat Domnului să mă ferească de cel rău că eu nelegiuire n-am făptuit.” Recunoaştem, în relatarea sa, stilul anchetelor, cel judiciar, adoptat de Mucegai drept un stil elevat; asta pentru că, sărmanul, deprinzând de la monahi că omul nu se cade să rămână prost, ci se cuvine să înveţe toate cele bune, printre care şi o vorbire mai şlefuită, şi plăcându-i lapidarul terminologiei juridice şi precizia frazelor, şi le însuşise în creşterea personalităţii sale din contactul cu mediul cel nou.

Va să zică, datorită unei suspiciuni nedrepte, Mucegai a ajuns la crimă, în acelaşi timp rugându-se lui Dumnezeu să-l ferească de cel rău, că se simţea curat de jaful a cărui groază de ocale îi fusese trântită în cârcă. Se refugie la nişte ciobani, fu iarăşi prins, anchetat şi, cum zice singur: “Domnul judecător de instrucţie Ionescu Alexandru mi-a stabilit identitatea, mi-a luat interogatoriul, i-am povestit din fir-a păr de ce şi cum am comis faptele şi l-am rugat să nu mă dea în judecată, fiindcă Prea Sfinţitul m-a acuzat pe nedrept, a procedat la reconstituirea crimei şi după ce a încheiat cuvenitele acte a încheiat şi dosarul şi m-a trimis în judecată.” Iar tribunalul, ţinând seama de argumentele procurorului Firescu Mihail, l-a găsit vinovat şi l-a condamnat. “Un jurat”, continuă el, “m-a întrebat dacă nu-mi pare rău. I-am spus că nu, fiindcă acuza Prea Sfinţitului era nedreaptă. Asta mi-e crucea dac-am făcut cuiva rău.” Se vede limpede că fixaţia lui era pe nedreptatea ce i se săvârşise datorită suspiciunii şi de aceea nu contenea a se dezvinovăţi de a-şi fi însuşit ceva neîngăduit. Cât pentru fapta următoare, vărsarea sângelui, el nici n-o băga în seamă: intra în mod firesc în mintea lui strâmtă şi strâmbă, ca o concluzie normală a represiunii pentru cea dintâi.

A evadat iarăşi. Şi, noaptea, l-a “tăiat” pe judecătorul de instrucţie Ionescu Alexandru. S-a dus şi la procurorul Firescu Mihail, să nu rămână dator nimănui! Zice: “Am escaladat gardul. Am pătruns prin efracţie în bucătărie. Am intrat în altă încăpere. Am forţat uşa şi am ajuns în încăperea unde domnul procuror tocmai scria la masă. L-am rugat să nu se sperie, să nu se scoale de la masă. Domnule dragă, trebuie să vă spun, că era tare galben şi tremura. I-am aplicat procedura de urgenţă, i-am stabilit deîndată identitatea, l-am anchetat, l-am judecat, l-am condamnat şi şi-a ispăşit fapta: l-am tăiat. Ce să-i fac, domnule? Doar i-am spus cu binişorul că nu sunt vinovat. Prea Sfinţitul mi-a adus acuză nedreaptă.”

Dacă suspiciunea, când este îndreptată împotriva unui individ educat, a unui ins cu mare experienţă de viaţă şi cu înţelepciune câştigată în ani, nu-şi azvârle toate otrăvurile (stăvilită de antidoturile culturale ale victimei) şi nu-i va schimba firul existenţei, în cazul celor simpli ea poate fi atât de dureroasă încât să-şi transforme victimele exact în acel ceva ce să merite arătarea cu degetul, în obiectul bănuielii înseşi, iar, mai departe, în autentici făptuitori de rele.

Referirea la Othello şi la Mucegai exemplifică suficient cât este de gravă suspiciunea în relaţiile umane şi mai foloseşte la ceva: să ne arate că importanta credinţă în semeni – oglindirea înceţoşată a credinţei în Dumnezeu – este calea păcii între noi.

Şi acuma să continuăm a cerceta credinţa, deoarece noi am discutat-o doar pe aceea ce stă la temelia bunei înţelegeri dintre oameni. Însă credinţa este mult mai mult decât ce am văzut până acum; ba este chiar altceva.

Credinţa este cea mai sigură dovadă a existenţei lui Dumnezeu, pentru acela care crede.

Ce vrea să însemne termenul ‘dovadă’? Prin ‘dovadă’, prin ‘probă’, se înţelege ceea ce se poate înnoda într-un lanţ de raţionamente. Într-adevăr, dovada este acel ceva exterior care vădeşte că raţionamentul este corect. Dovada, proba, certifică raţionamentul, îi conferă greutate, certitudine. Iar credinţa aduce o certitudine. Deci, are valoarea unei dovezi. Mai mult, este o dovadă suficientă sieşi; nu mai depinde de raţionamente pe care să le certifice, după cum deducem din cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, citate în emisiunea precedentă: “Credinţa este o cunoştinţă ce nu se poate dovedi. Iar dacă e cunoştinţă ce nu se poate dovedi, atunci credinţa este o legătură mai presus de fire, prin care în chip neştiut şi indemonstrabil ne unim cu Dumnezeu într-o unire mai presus de înţelegere.”

Credinţa seamănă, într-un anume fel, cu glasul conştiinţei. Şi în cazul uneia, şi în cazul celuilalt, avem de-a face cu trăiri lăuntrice care nu depind de noi, ci care, deseori, ni se opun, de pe o poziţie în contradicţie cu personalitatea noastră deformată de păcat. Şi una şi celălalt sunt acreditate de un nu ştiu ce categoric care ni se impune ca prezenţă a unui adevăr imuabil. Semnalarea acestei similitudini are o însemnătate mai mare decât poate fi cuprinsă la prima vedere. Nici credinţa, nici glasul conştiinţei nu se învaţă nici din cărţi, nici de timpuriu, pe cale orală, de la familie, dascăli, ori amicii vârstei dintâi. Spuneţi singuri: v-a explicat cineva vreodată ce este glasul conştiinţei şi unde trebuie el căutat? dar credinţa? Şi totuşi, toţi aceia care staţi acum lângă aparatul de radio şi mă ascultaţi simţiţi atât înclinare către credinţă, cât şi sunteţi îndemnaţi de către glasul conştiinţei să aflaţi câte ceva de la mine, dacă voi fi rostind ceva cât de cât nou; pe ambele, credinţa şi glasul conştiinţei, le cunoaşteţi fără să le fi deprins de la nimeni. Credinţa şi glasul conştiinţei sunt în noi de la bun început. Desigur, ele se intensifică sau se estompează datorită influenţelor mediului, binefăcătoare sau dăunătoare. Dar credinţa şi glasul conştiinţei nu pot fi niciodată amuţite.

Am subliniat această apropiere, deoarece glasul conştiinţei s-ar zice că desfăşoară în timp, şi la momentul propice, glasul strămoşului Adam, cel de dinainte de cădere, înscris în inima sa de către înţelepciunea lui Dumnezeu; el corespunde, în acelaşi timp, şi celui mai înalt ideal posibil de conceput ca finalizare a umanităţii, în sensul asemănării cu Tatăl. A doua raţiune pentru care am făcut apropierea este următoarea constatare: cu cât este credinţa mai puternică, pe atât mai puternic se face auzit glasul conştiinţei, ca şi când ar înflori şi s-ar hrăni cu tăria celei dintâi. Ele se află în raport direct proporţional. Este ca şi cum credinţa ar constitui o sursă de alimentare cu energie a manifestării acelei programări a fiinţei umane (programare însoţită de o completă autonomie a fiinţei omeneşti faţă de ea). De ce să fie ea întărită de către credinţă? Pentru că dintre toate trăirile credinciosului, credinţa este singura sa legătură directă cu Dumnezeu, autorul acestei finalizări aşteptate şi al manifestării ei (iubirea socotind-o ca pe o treaptă superioară, mai rar întâlnită).

Credinţa, ca să ne întoarcem la ea, este singurul mijloc de cunoaştere a lui Dumnezeu, care impune o certitudine: este! Ea mângâie setea de absolut a creştinului. Aduce cu sine lumina sau, mai precis: luminarea. Este puntea la capătul căreia te întâmpină Dumnezeu, în Împărăţia Lui. Iar pe această punte lunecă în valuri luminescente limpezimile înalte ale Harului. Căci “credinţa este o punte de legătură, care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită, şi mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu cel crezut”, cum spune acelaşi Sfânt Maxim Mărturisitorul.

Însă şi la acest nivel al credinţei, ca legătură cu Dumnezeu, Sfinţii Părinţi ne grăiesc despre două trepte sau aspecte ale credinţei: “Mintea care începe să se înţelepţească (să filosofeze) în cele dumnezeieşti, începe de la credinţă şi, trecând prin cele de la mijloc, sfârşeşte iarăşi la credinţa cea mai de sus”, scrie Talasie Libianul şi Africanul. Şi ca să se vădească faptul că nu sunt două credinţe, ci două trepte, el se exprimă, în vederea mai lesnicioasei înţelegeri: “La începutul înţelepciunii, e văzută frica care e la urmă. Iar la sfârşit, iubirea care e la început.” În practică, el vorbeşte despre două capete ale aceluiaşi drum: “Mintea, începând să se înţelepţească (să filosofeze) de la credinţa cea mai apropiată, sfârşeşte la teologia (cunoştinţa de Dumnezeu) de dincolo de orice minte, care este credinţa ce nu se mai uită şi vederea celor nevăzute”. Teologia pomenită de Talasie este dobândită prin unirea cu Dumnezeu întru iubire, nicidecum să nu credem că este vorba despre teologia aceea raţională, academică, ce nu se poate lămuri decât conform limitelor judecăţii.

Pentru noi, rolul cunoaşterii prin credinţă este de prim rang, aceasta fiind o cunoaştere duhovnicească experimentată individual (dar totdeauna conformă Sfintei Tradiţii şi găsindu-şi izvorul împrospătător în Biserică). Credinţa este calea cunoaşterii desăvârşite, realizată prin unirea totală a fiinţei în iubire.

Dintre toate mijloacele de cunoaştere a lui Dumnezeu, credinţa fiind unicul care ne dă certitudinea prezenţei Lui, ea înscrie omul într-un univers al bucuriei neîntrerupte. Cu noi este Dumnezeu, răsună glasul obştei credincioşilor. Nădejdea este duhul credinţei. Datorită credinţei, credinciosul nu este o fiinţa statică, ci una în perpetuă mişcare: el păşeşte, să străbată puntea. Cât de bine se străvede aceasta în poziţia ortodocşilor în biserică: ei stau drepţi, gata de marea plecare către Dumnezeu. Credinţa îl aşează pe om pe un pământ creat pentru el şi dat lui spre folosinţă, dar şi spre răscumpărare, într-un cosmos creat din iubire, decăzut prin căderea lui Adam şi a cărui mutaţie pe verticală o mijloceşte tot credinciosul răscumpărat de Hristos. Datorită credinţei, veţi dobândi, toţi cei care mă ascultaţi, veţi dobândi cel mai nobil simţământ ce vibrează sub soare: veţi deveni co-răspunzători, alături de Creatorul nostru. Credinţa îl sprijină pe omul credincios, îl întăreşte, îl face să triumfe. Credinţa este garanţia păcii lăuntrice şi a celei obşteşti. Credinţa este calea spre Dumnezeu. “De poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios”, ne lasă moştenire averea credinţei Sfântul Evanghelist Marcu. Acestea sunt cele mai minunate cuvinte ce vă pot adresa la despărţirea noastră de astăzi: “De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui credincios”...

Nu ne rămâne decât să ascultăm împreună muzica fără seamăn a Chemării lui Dumnezeu.