18. PRESENTIMENTUL

Aceste convorbiri privitoare la Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste nu intenţionează să epuizeze toate tipurile de Chemare, ce variază de la om la om şi de la situaţie la situaţie. Totuşi, deoarece am atacat timp de patru întâlniri Chemarea ca deductibilă din starea onirică, în anumite împrejurări speciale, nu găsesc a fi străină de tema noastră nici discutarea presentimentului, înrudit cu unele dintre visele comentate pentru dumneavoastră; şi, deci, nu o voi evita.

Iau presimţirea ca pe o modalitate a dialogului dintre om şi Dumnezeu, cu prilejul căruia Părintele nostru ceresc, folosind glasul nostru lăuntric, ne pregăteşte pentru anumite încercări la care urmează să fim supuşi.

Cazul ales pentru această cercetare împreună este al unuia dintre cei mai zeloşi analişti de sine însuşi, din domeniul memorialisticii române, dintre foştii deţinuţi politici, pe nume Andrei Şerbulescu. Pentru scopurile noastre, el prezintă avantajul de a fi fost un comunist convins, de religie mozaică, dar cu convingeri atee, în urma celei mai înrăite educaţii materialist dialectice marxist-leniniste, înainte de arestarea ce l-a condus la colaborarea cu Securitatea într-un chip atât de odios încât, în temeiul invenţiilor sale din timpul anchetei, cel mai bun prieten al lui, Lucreţiu Pătrăşcanu, a fost executat, Andrei Şerbulescu devenind martorul acuzării lui, cu o suită de minciuni ucigătoare, sugerate de anchetatori, la cererea lui Gheorghiu-Dej.

Materialul l-am cules din volumul său postum “MONARHIA DE DREPT DIALECTIC”, din care, dacă vă amintiţi, am avut ocazia, într-una dintre primele emisiuni aflate sub genericul CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE, să analizăm personajul lui Mucegai, un criminal ieşit din comun prin confuziile de judecată făcute.

Distincţia existentă în limbă între verbele a simţi şi a presimţi este ilustrată cu deosebită claritate de capacitatea de a se autoanaliza a autorului; nu că ar fi stat în intenţia lui să ofere o atare incursiune psiholingvistică, ci deoarece are o memorie foarte sensibilă la mişcările sufleteşti. Când am numit verbul a simţi, nu l-am luat cu înţelesul propriu, referitor la activitatea simţurilor, ci în acela figurativ, referitor la sentimentul a ce pluteşte în suflet, după cum reiese din următoarea mărturisire:

“Cine nu a purtat pe piept pata galbenă” (aluzie la ‘steaua galbenă’, obligatoriu a fi ornat, în public, reverul vestonului îmbrăcat de evrei, sub dictatura hitleristă) “a unei excluderi publicate în “Scânteia” nu ştie ce înseamnă a fi lepros. Nu mai sunt necesare gluga şi clopoţelul care să anunţe trecătorilor cine trece. Cei care mă cunoşteau, prieteni sau duşmani, mă vedeau ca şi cum aş fi fost din aer, întorceau capul sau treceau pe alt trotuar. Atât eram de copleşit, că începeam să mă simt vinovat. Mi se părea că orice trecător mă recunoaşte, însă nu ştie cât sunt de criminal. Uneori îmi venea să iuţesc pasul, să fug de toţi aceşti oameni paşnici ori să le strig vina mea imaginară. Pentru vechii comunişti, presiunea morală a partidului este extraordinară. Toţi ştiu ce este înăuntru, dar odată aruncaţi la gunoi se simt gunoi, un fel de mort care ştie că este iremediabil ieşit dintre cei vii şi trebuie să se obişnuiască cu viermii, până devine vierme.”

Va să zică, atitudinea cunoscuţilor întâlniţi întâmplător pe stradă impunea simţământul vinei. Din acesta se năştea ‘părerea’ că pecetea impusă de descoperirea, prin presa centrală, a excluderii din partidul comuniştilor era pipăibilă, prin văz, tuturora. Ambele stări derivau din presiunea morală. Asta înţelege Belu Zilber, al cărui pseudonim este Andrei Şerbulescu, asta înţelege el, în acest context, prin a simţi.

Pasajul ne permite şi o citire în adâncime a ce simţea un membru de partid privitor la muritorii de rând, la cei care nu erau membri de partid: în afara partidului nu exista decât “gunoiul” societăţii, compus din “cei morţi”, metaforizaţi prin “viermi”. Ce înseamnă “mort”, adică acela care nu este viu? Mortul nu participă la viaţă. Cei vii îl aruncă la coşul de gunoi, pentru că îi încurcă, le pute, îi poate îmbolnăvi cu miasmele şi descompunerea sa; îngropat, să nu mai stea în calea nici unuia dintre cei vii, e asimilat viermilor, prin aceea că nu are alt de făcut decât să se târească departe de lumina apreciată de cei vii şi folositoare lor, întreţinându-şi amarnica existenţă din putreziciuni, abia intuite de orbirea sa, lepădate de toţi cei vii; el este oricând la îndemâna călcării în picioare, a zdrobirii de către cei vii.

Însă Herbert Zilber, alintat, cum s-a văzut, cu numele Belu, nu se opreşte la ce simţea odinioară. El mai trăia, la ceasurile de cumpănă, şi altceva ce, pentru moment, nu etichetează psihologic decât cu acelaşi verb, a simţi, după cum urmează în fraza aceasta: “Când m-am urcat în tren, am simţit avertismentele bine cunoscute mie: anxietatea şi setea.” Este neîndoielnic alt tip de mişcare sufletească; sunt semnele presentimentului. Naratorul se străduieşte să-şi priceapă – sau să-şi facă cititorul a înţelege – de unde îi putea veni subtila boare a ceva rău ce se apropia de el: “Poate fiindcă funcţionara care-mi liberase paşaportul s-a uitat altfel la mine decât ar fi fost normal să se uite la un solicitant care o gratificase cu cadoul necesar urgentării formalităţilor, poate fiindcă avusesem impresia că fusesem urmărit la Bucureşti, nu ştiu de ce, dar clopotul de alarmă a sunat odată cu plecarea mea din ţară” ; trebuie ştiut că scopul călătoriei sale era unul subversiv – de spionaj antiromânesc.

El ţine să-şi confirme intuiţia. Această nevoie ne dezvăluie că, oricât de educat era de spiritul dialectic, aşa-zis ştiinţific, nu numai că îşi conştientiza, ca orice alt ins dintre aceia neprelucraţi în forja gândirii marxist-leniniste, acele presentimente, fără definiţie ştiinţifică şi rizibile pentru nişte aşa-zişi ‘realişti’ ca cei formaţi de partidul comunist, nu numai că le conştientiza ca prezenţe în sine, ci se străduia să le şi fundamenteze, prin proba realităţii. Aceasta este dovada că nici măcar cei din vârful noii piramide ideologice ce se forma în acea perioadă nu izbutiseră să scape de ‘superstiţii’ – aşa le numeau, nu? – care nici vorbă să fi fost superstiţii; ele erau fenomene psihice încă neexplicate (în cazul de faţă: psihosomatice, din domeniul neelucidat încă al parapsihologiei), făceau parte din sistemul uman de cunoaştere a realităţii, cu care suntem toţi dotaţi şi de care voiau să ştirbească omul comuniştii, în tentativa lor de creare a “omului nou”, mult inferior celui cu care îi confrunta natura.

Belu Zilber nu este mulţumit de proba avansată până aici; continuă: “La Paris am aflat din ziare că la Bucureşti se descoperise o vastă organizaţie de spionaj sovietică şi că printre arestaţi se afla şi Victor Aradi”. Era superiorul său, căci Zilber, înainte de război fusese spion sovietic, precum majoritatea comuniştilor de vârf din perioadă. El constată o nefuncţionare a mijloacelor personale de cunoaştere dinainte şi de la distanţă a viitorului; mai precis, o funcţionare într-un cod pe care-l învăţase parţial doar – anxietatea şi setea – cifru pe care nu era în stare să-l folosească în traducerea până la capăt a mesajului: “Eram departe de Bucureşti, la adăpost de orice pericol. Nici un moment nu mi-a trecut prin minte că misteriosul nr.16, despre care ziarele româneşti anunţau că este dispărut, eram chiar eu. Din corespondenţa cu familia mea şi întreprinderea la care lucram nu rezulta că aş fi fost căutat sau cel puţin suspectat, dar nu puteam scăpa de anxietate şi sete”. Doreşte cu orice chip să-şi convingă cititorul de avertismentele pe care le primea, deloc deosebindu-se de orice babă care-şi povesteşte şi dezleagă visele premonitorii, de care partidul hohotea şi cu care babă lupta s-o facă nenocivă ‘sănătăţii clasei muncitoare’: “Lucram fără întrerupere, ca un automat, nu mâncam, continuam să trăiesc din inerţie, uscat de pustiitoarea mea sete, descompus de anxietate.

“În trenul care mă aducea în ţară aveam impresia că sunt singurul pasager, poate şi de pe glob. Dacă ar fi vrut, conducătorul m-ar fi putut arunca pe geam sau pune în geanta lui. Nici astăzi nu-mi amintesc să fi văzut alt călător. Eram sigur că mi se va întâmpla ceva grav, dar n-am rezistat hipnozei. Ajuns acasă, am avut timp să distrug hârtiile compromiţătoare. A doua zi am fost arestat.” Cu adevărat era singurul pasager. Autorul nu acordă însemnătatea necesară acestui sentiment de tip hiperbolic. El se izolase de toţi ceilalţi, prin senzaţia că se îndrepta către împlinirea destinului său, că ceva ineluctabil îl atrăgea spre acea împlinire – hipnoza pomenită. Ceilalţi, mutându-se de ici-colo, călătoreau, pur şi simplu. El era Călătorul. El pătrundea într-o paralume, într-o pararealitate. El urma să se privească în Oglinda Încercărilor. Acesta este izvorul izolării resimţite, distingerii sale de toţi. Iar izolarea, distingerea de toţi, erau şi ele semne ale presentimentului.

Cele de mai sus îmi amintesc de săptămânile ce au urmat crăpării catapetesmei din Biserica Sfântul Spiridon, într-o noapte a Vinerii Mari sau a Învierii, mai demult. Fisurarea se datora lucrărilor subterane din zonă, necesitate de metrou. Totuşi, nevoia de apărare a bucureştenilor, în faţa a tot mai asprei vieţi impuse de tirania demolatorului Ceauşescu, lansase zvonul că era un semn dumnezeiesc. Nu era propriu-zis o lansare de zvon, era credinţa populaţiei că avea, în sfârşit, să coboare răzbunarea Domnului, că suferinţele neamului erau văzute şi că li se dădea un răspuns, echivalent cu pustiirea comunismului ateu. Şi nici n-a întârziat prea mulţi ani ‘răspunsul lui Dumnezeu’: Nicolae Ceauşescu a căzut victima plutonului de execuţie comandat de tovarăşii săi din conducerea partidului, care i-au luat locul, prefăcându-se că usturoi nu mâncaseră şi gura nu le mirosea, iar comunismul a căzut în urletele fericite ale poporului. M-a oprit pe stradă văduva unui fost membru al c.c.-ului, evreică, femeie de mare încredere a conducerii, dar cumsecade, care ştia că lucram în învăţământul superior al Bisericii, de unde deducea, biata de ea, că eram mai aproape de planurile Creatorului decât ei, comuniştii.

– “Tovarăşe Rădulescu, fata mea este foarte îngrijorată de ce se vorbeşte; s-a dus la biserica Sfântul Spiridon, unde se adună atâta lume să vadă catapeteasma despicată; se zice că... Dumneavoastră ce părere aveţi?”

Privirile sale cerşeau o desminţire a mâniei lui Dumnezeu ce înfiora toate inimile. Accepta până şi o autoritate săracă precum a mea, investită numai de dânsa, Şi de nimeni altcineva (mă investise probabil pentru ceea ce socotea curajul meu nebun de a lucra, ca mirean, pentru Biserică într-o lume în care Biserica era ultimul vrăjmaş rămas în picioare şi trebuia fără doar şi poate distrusă şi Ea). Privirile sale implorau, umile, ca ale unui câine vagabond care te-a adoptat stăpân şi te roagă, pe muteşte, să-l iei acasă. Dacă aş fi fost un înşelător, în clipa aceea o trimiteam să se boteze şi să se pocăiască; şi m-ar fi ascultat. Dar n-aveam anxietatea, nici setea lui Belu Zilber, prin care să comunic cu Incomunicabilul, deci îmi lipseau chiar şi aceste extrem de modeste semne ale adierii Harului, pe care un ateu bolşevic ca Herbert Zilber era atât de convins că le putea sesiza dialogând cu el.

“După excluderea mea definitivă din partid”, continuă el, “în 1947, odată cu hăituiala celor care ştiau că un exclus nu poate fi lăsat în pace, vechii mei tovarăşi – anxietatea şi setea – au reînceput să mă bântuie. Mergeam pe stradă îmbrăcat corect, dar aveam sentimentul că sunt gol, urmărit de mii de ochi”. Constatăm că, exprimat într-o altă metaforizare, acelaşi simţământ al distingerii de toţi şi al izolării, îi însoţeste ‘semnele’. Şi, în sfârşit, termenul ce părea să fugă de sub condeiul lui Andrei Şerbulescu, dintr-o normală teamă de ‘vocabularul mistic’, irumpe în text: “Soţia mea nu credea în presimţirile mele, cu atât mai puţin în seara aceea.

“Când am ieşit amândoi din bloc, pasagerii automobilului” (îi observase de mult timp, păianjeni aşteptându-şi victima la oarece distanţă de intrarea în bloc) “ne-au invitat la Ministerul Afacerilor Interne, pentru o declaraţie.”

N-a mai călcat pe stradă până în 1964.

Este interesant de remarcat că între simţire, cu înţelesul cercetat de noi, şi presimţire există o capacitate de conformare la realitate, inversă decât ne-am aştepta.

“Brusc uşa celulei se deschise şi înăuntru dădură buzna Marin Jianu şi Nikolski. În timp ce gardianul îmi lumina faţa cu o lanternă, Nikolski îşi strâmba şi mai mult ochii saşii, ca să mă poată privi drept în ochi. Marin Jianu îmi spuse: “Avem dovezi că eşti vinovat. Îţi dau o oră ca să recunoşti”. După ce i-am răspuns că nu mai are nimic de aşteptat de la mine, fiindcă spusesem la anchetă tot [ce] aveam de spus, au plecat amândoi, trântind uşa.

“Pentru prima oară de la arestarea mea eram fericit. Îmi închipuiam că este ultima probă la care sunt supus înainte de a fi pus în libertate. Două săptămâni am aşteptat eliberarea.” Bineînţeles că ancheta s-a abătut şi mai năpraznic asupra sa; va să zică, cele simţite (umplerea de fericire) au fost mincinoase. Pe când presimţirile nu mint niciodată. “Trebuie să mărturisesc că, deşi nu aveam nimic pe conştiinţă, simţeam că de undeva bat vânturi rele.” Pentru prima dată începură investigaţiile cu privire la un alt tip de spionaj (decât cel în favoarea U.R.S.S.-ului, de odinioară), practicat pasă-mi-te de el, în favoarea puterilor capitaliste occidentale.

Ascultătorul va spune că mă străduiesc să demonstrez ceva ce, în mod evident, este forţat, anume rădăcinile unei gândiri religioase la Belu Zilber. Or, ca să vin în întâmpinarea acestei afirmaţii, voi atrage atenţia că există un fragment în aceste memorii, din care contrariul poate fi dedus fără prea mari eforturi.

“Într-o seară, Lajos a fost luat la anchetă. S-a întors după cinci zile. Se dublase în lăţime la trup şi la faţă. Ca să-l dezbrăcăm a trebuit să rupem hainele de pe dânsul. Ne-a povestit că, în seara anchetei, fusese bătut cu “pumnele” – cum spunea el – pe faţă şi trimis la carcera îngustă, adică un sicriu vertical, în care nimeni nu poate sta decât în poziţia de drepţi. După câteva ore, oricine se umflă. Mai târziu, după ce am fost şi eu bătut la tălpi, singurul chin de care aveam groază era carcera îngustă. Simţeam cum mă sufoc numai la gândul de a fi închis în sarcofag. Când l-am întrebat pe Lajos cum de a rezistat mi-a răspuns simplu: “M-am rugat...”

“Îmi pare şi astăzi rău că sunt văduvit de puterea credinţei. Este, probabil, o aptitudine cu care te naşti. N-am nici un fel de rezonanţă pentru acest fel de muzică.” Rămâne regretul a ceva presimţit şi, din păcate, gustat niciodată. Dar presimţirea, după cum am văzut, te pune în contact direct cu realitatea.

Andrei Şerbulescu descrie amănunţit starea sa când are presentimente – în termenii noştri: când aude Chemarea lui Dumnezeu şoptindu-i că trăieşte anapoda şi nu după legile divine. “Presimt când undeva s-a hotărât ceva rău pentru mine, ştiu când s-a apăsat butonul ghilotinei, văd tăişul lamei şi aştept să-mi cadă pe grumaz, însă nu fug. Hipnotizat de ochii nenorocirii, nu mai pot face altceva decât să aştept.” Această aşteptare a împlinirii răului putea fi evitată dacă autorul s-ar fi apropiat din timp de Dumnezeu, i-ar fi înţeles glasul, ar fi trăit după canoanele Iubirii şi nu după cele ale urii de om.

Că, Andrei Şerbulescu, avea canavaua religioasă înscrisă în inimă, deşi n-o izbutea recunoaşte, este şi mai clar dintr-aceea că simţea cel mai profund fior religios, acela al păcatului (bineînţeles, faţă de altă putere decât în cadrul credinţei, pentru că marxism-leninismul deformase toate cele naturale din sine şi înlocuise sentimentul existenţei lui Dumnezeu cu certitudinea forţei fără egal a partidului). “Strigoiul vinovăţiei ne însoţeşte în viaţă. Spovedania nu-l omoară. Scăpăm prin uitare. Păcatul există undeva în noi, cancerul, poate mediul natural al sufletului. Dacă ar dispărea, am exista ca şi cristalele, dar n-am trăi. Suntem veşnic vinovaţi faţă de cineva: o femeie, un prieten, un frate.” El se simţea vinovat că păcătuise faţă de partid, prin nemărturisire! Culmea vicierii gândirii stă în aceea că nu concepe viaţă fără păcat, ca şi cum acesta ar fi fermentul, scânteia, bobârnacul dat existenţei personale. Suntem martori ai unei înscăunări a păcatului în centrul fiinţei noastre, a unei fetişizări a lui.

Iar pe temelia derogării vinovate de la spovedanie, pe care o menţionează Belu Zilber s-a aburcat nevoia de a mărturisi nu numai ce era adevărat, ci, mai ales, ceea ce dorea partidul că-l audă confesând, deşi nu corespundea realităţii; însă stăpânirea partidului, identificată cu aceea a Dumnezeului cel Atotputernic, avea mai multă priză asupra slăbiciunii lui decât realitatea însăşi, refuzată de partid, oricât de adevărată era: o realitate, deci, ce putea dispărea fără să sufere nimeni şi să fie înlocuită cu o ficţiune, devenită adevăr, prin aceea că, i se spunea anchetatului, era necesară. Toate acestea deoarece îndumnezeirea păcatului te face pe vecie robul minciunii şi al servilor ei.