17. CUVÂNTUL

PREOTULUI

PAVEL FLORENSKI

DESPRE VISE

În această a patra convorbire despre Chemarea la Credinţă prin vise, mă voi opri mai întâi asupra personalităţii preotului rus Pavel Florenski, unul dintre marii mucenici ai Bisericii căzute sub tragica stăpânire bolşevică, din pricina nebuniei criminale a lui Lenin şi Stalin. Născut în 1882, ca fiu al unor intelectuali de viţă (mama îi era armeancă), el însuşi le urmează pilda studiind matematicile, filologia, istoria şi teologia. În anul 1906 a fost închis din pricina unui cuvânt rostit la Academia Teologică prin care se ridica împotriva execuţiei unui ofiţer; fu eliberat peste puţin timp.

Florenski a fost hirotonit preot în 1911; ulterior, a predat la Academia Teologică, iar mai târziu a fost profesor în domeniul tehnic. În 1928 s-a trezit deportat la Nijni-Novgorod, dar surghiunul său nu dură decât un an, deoarece, intervenind soţia lui Maxim Gorki, fu eliberat şi primi un post important în domeniul cercetării, acela de director adjunct la Institutul unional de Electrotehnică. Peste cinci ani, adică la 25 februarie 1933, este arestat din nou şi i se dă o condamnare de zece ani de lagăr. Refuză emigrarea în Cehoslovacia, unde este invitat. Ca deţinut, va duce o intensă muncă ştiinţifică, în domenii variate precum: refrigeraţia, transmisiunile, chimia marină, aceea a algelor. La 25 noiembrie 1937 este condamnat la moarte şi, la 8 decembrie, executat prin împuşcare, la Leningrad, după petrecerea unor lungi ani în insula siberiană Solovki. Ultimile sale cuvinte au fost: - “Este foarte greu, dar facă-se voia Domnului!”.

Chipul său firav, cum este evocat de prietenul lui de o viaţă Protoiereul Serghei Bulgacov, era modelat întru armonie, din interior, printr-o mare asceză – se lungea să se culce abia la ceasurile trei sau patru în zori, până atunci muncind fără întrerupere, într-o încordare a voinţei şi a iubirii de ştiinţă rar întâlnită. Citând din acelaşi mare teolog rus stabilit în Franţa: “Chipul său, profilul, aspectul feţei, conformaţia buzelor şi a nasului aveau ceva din înfăţişarea lui Leonardo da Vinci, ceva ce sărea în ochi întotdeauna, dar, în acelaşi timp, şi ceva din ...Gogol.” Acelaşi, scrie despre glasul lui Florenski: “o voce delicată şi dulce, de un farmec deosebit (...). În această voce vibra însă şi tăria metalului, atunci când trebuia.”

Biograful menţionat încearcă o definire a lui Pavel Florenski, în calitatea sa de preot:

“El rămânea mereu liber faţă de stat, de la care n-a aşteptat nimic, nici înainte, nici după revoluţie, străin fiind de orice slugărnicie, atât de jos în sus, în faţa stăpânirii, cât şi de sus în jos. Se poate spune, oricât de paradoxal ar părea, că părintele Pavel a trecut prin întreaga, catastrofala noastră epocă, de parcă, sufleteşte, nici n-ar fi luat-o în seamă, ignorând aparenţele ei revoluţionare. (...) Atunci când spunem acest lucru, trebuie să luăm în considerare măsura dragostei de libertate a celui care ştia, în chip inteligent, nu doar să ‘asculte’ de stăpânire, dar şi să nu i se ‘supună’ în ceea ce considera a fi esenţial şi de maximă importanţă.

“Devenit preot şi asumându-şi cu toată răspunderea disciplina ierarhică şi canonică, părintele Pavel a rămas liber şi străin faţă de supunerea oarbă, care nu presupunea vreo îndatorire de conştiinţă, ca şi faţă de considerarea autorităţii ca infailibilă. Şi-a păstrat această libertate şi în teologhisirea sa, impregnată organic de duh bisericesc, sorbindu-şi inspiraţia din Altar.”

Mă izbeşte faptul că părintele Dumitru Stăniloae, într-un interviu pe care mi l-a dat asupra condamnării sfinţiei sale în lotul “Rugul Aprins”, a adoptat, pentru a se explica pe sine, o formulă pe care Bulgakov a enunţat-o pentru explicarea refuzului lui Florenski de a se exila: “Voia să împărtăşească până la capăt destinul poporului său.” Sau poate că teologul român n-a întâlnit-o cu prilejul lecturilor, ci, prin propriile-i trăiri şi experienţe a ajuns la profundul şi strălucitul adevăr explodând în ea.

Printre alte scrieri ale preotului Pavel Florenski, se impune eseul “ICONOSTASUL”, de la care volumul antologic românesc, alcătuit şi tradus de Boris Buzilă, şi-a luat titlul. Or, această scriere ne poate sluji temeinic la formara unei opinii creştin ortodoxe asupra viselor.

Pentru autor, frontiera unde se intersectează “cele văzute şi cele nevăzute” create de Dumnezeu este somnul, care “le desparte, dar le şi uneşte”, foloseşte el o formulare dihotomică-antonimică, conform cu denumirea introdusă de mine în studiile de antropologie stilistică, adică o formulare ce scoate în evidenţă, într-o unitate, două aspecte simultan opuse. Florenski constată că “în noi înşine viaţa, în aspectele ei văzute, alternează cu aspectele ei nevăzute” şi că, în anumite momente, “extrem de comprimate, (...) învelişul văzutului pare a se destrăma în noi într-o clipită şi, printr-însul, prin ruptura produsă, începe să adie “nevăzutul”.”

Apoi urmează o punere în temă mai exactă: somnul “este prima şi cea mai simplă treaptă a vieţii în nevăzut. (...) El dă sufletului o stare extatică, făcându-l să trăiască în nevăzut” şi ne oferă “presentimentul existenţei unei alte vieţi decât cea pe care înclinăm să o considerăm singura.” Acest presentiment este sugerat de viziunile onirice ce cuprind sufletul la frontiera dintre somn şi veghe, lămureşte Pavel Florenski.

Cred că, pentru moment, s-a spus destul ca să se motiveze considerarea de către mine a visului drept o formă a Chemării la Credinţă, căci ce altceva reprezintă acest presentiment al unei alte vieţi decât o invitaţie la a cerceta acea altă viaţă, iar numele mijlocului prin care cercetarea se poate întocmi este Credinţa. Va să zică, o Chemare tainică şi eminamente lăuntrică.

Rămâne ca, sub îndrumarea preotului profesor Pavel Florenski, să revenim la exemplele de vise date în întâlnirile noastre anterioare, pentru a le descifra în modalitatea lor de Chemare individuală, ţinând seama de explicaţiile sale suplimentare: “Visele sunt (...) acele imagini care despart lumea văzută de cea nevăzută, separă şi, în acelaşi timp, unesc aceste lumi. (...) [Visul] este impregnat de sensul altei lumi, nevăzute, imateriale, non-tranzitorie, deşi manifestată vizibil şi, în aparenţă, material. (...) Viziunea onirică este hotarul comun al unui şir de stări ce ţin de lumea de-aici şi de emoţii care ţin de lumea de dincolo, hotarul prin care se fixează ceea ce este aici şi prin care prinde contur ceea ce este dincolo. (...) Visul poate apărea atunci când conştiinţa accede la ambele maluri ale vieţii, deşi aflate fiecare pe trepte diferite de perceptibilitate.”

Pentru a înţelege visul lui Arthur Koestler, în care ziaristul britanic s-a văzut executat, vom ţine seama de remarca preotului Pavel: “Pare deci corectă acea explicaţie dată viselor, după care ele se suprapun, în sensul cel mai exact al cuvântului, trecerii instantanee dintr-o sferă a vieţii psihice în alta şi abia mai târziu, când trec în amintire, adică atunci când are loc transpunerea lor în conştiinţa diurnă, încep să se deruleze într-o ordine temporală proprie lumii noastre văzute, deşi continuă să aibă propria lor măsură cronologică, “transcendentală”, care nu poate fi comparată cu cea diurnă.”

În cadrul dezvoltării, Florenski recurge la exemplificarea cu unele vise produse, ca şi cel prezentat de mine, de cauze exterioare. În privinţa visului în discuţie, cauza exterioară fusese prăbuşirea patului lui Koestler în timpul somnului acestuia. Florenski arată că această cauză exterioară “devine un impuls pentru declanşarea plăsmuirilor fanteziei”, în termenii săi. Acelaşi lucru dedusese însuşi Arthur Koestler, cu o foarte precisă diagnosticare a celor petrecute în mintea lui, anume execuţia sa, prin împuşcare, visată. Ceea ce aduce nou logica lui Florenski, faţă de deducţiile autorului, şi ceea ce îmbogăţeşte mult analiza, este faptul că această cauză externă, prăbuşirea patului, prilejuind o echivalenţă imaginară, împuşcarea, determină un întreg şir cauzal de evenimente imaginare, conştientizate în vis, ce culminează cu echivalenţa imaginară de la care s-a plecat în compoziţia visului.

Drept care el trage concluzia: “Unul şi acelaşi eveniment real este perceput prin două conştiinţe: conştiinţa diurnă şi cea nocturnă.” Deci efectul unei cauze externe este un eveniment imaginar ce nu are nimic comun cu ea, care efect imaginar, în modul cel mai curios, este şi efectul unui întreg lanţ de cauze şi efecte tot imaginare. De unde, explică Pavel Florenski: “visul este structurat teleologic; toate evenimentele sale se derulează în pregătirea deznodământului, astfel ca acesta (...) să aibă o profundă motivaţie pragmatică.”

Mai departe, Pavel Florenski pătrunde şi mai adânc în structura conştiinţei. El spune: “În vis, timpul “fuge”, şi încă într-un ritm foarte rapid, în întâmpinarea prezentului, în direcţia opusă mişcării temporale a conştiinţei în stare de veghe (lucide). El este întors spre sine şi aceasta înseamnă că, odată cu el, sunt întoarse toate imaginile sale concrete. Şi mai înseamnă că am trecut în domeniul spaţiului imaginar. Atunci acelaşi fenomen perceput aici, în spaţiul imaginar, ca un fenomen real, apare văzut de dincolo, dinspre spaţiul real, ca unul imaginar, adică desfăşurându-se într-un timp teleologic, ca un scop, ca un obiect către care se tinde.”

Socotesc suficiente acestea pentru demonstraţia pe care şi-o oferă raţiunea analistului – prin ‘analist’ îl înţeleg pe oricare dintre noi doritor să-şi priceapă structura minţii şi a conştiinţei – demonstraţia cu privire la straturile de percepere a realităţii puse la dispoziţia noastră şi de care, în diurn, nu suntem conştienţi. Mai mult, în cele pomenite, găsim şi dovezi asupra structurii universului, a spaţiului şi timpului, mult mai complexe decât le înţelegem cu raţiunea.

Dar cele expuse ne îngăduie să purcedem şi spre o lămurire asupra calităţii profetice a stării onirice sau a celei atât de intrigante a perceperii la distanţă sau în timpi deosebiţi şi, în cadrul unui scenariu simbolic, a receptării acestor mesaje – neraţionale – de către conştiinţă. Gândul mă duce la visul Agafiei Bogdanovici – ultimul! –, acela când şi-a văzut fiul prunc, bolnav de diaree, afirmând, ca un adult, că s-a născut pentru a fi cuminte (o formă de denumire a stării decedatului), pe când arăta ca un mort viu; visul, o reamintesc, avea loc la aproximativ doi ani de când feciorul, despre care mama nu ştia decât că era închis, era mort din pricina dizenteriei şi a torturilor perpetue, deoarece – pentru a rămâne în limbajul visului – ‘nu fusese cuminte şi ascultător’, după ce-i făgăduise mamei sale, revenind din detenţia precedentă, că nu se va mai ocupa în veci de politică... Subconştientul Agafiei Bogdanovici, folosindu-se de reversibilitatea timpului, pătrunzând în alt spaţiu decât cel diurn, cu mijloace posibile dar neînţelese de raţiune, ajunsese până la situaţia, până la scena morţii fiului şi o înfăţişase conştiinţei într-un limbaj stilistic.

Aceeaşi alergare cu viteze inimaginabile de-a lungul vectorului reversibil al timpului (ceea ce fizica refuză) a îngăduit visul lui Liviu Băruţă, privitor la mutarea lui Eugen Măgirescu într-o celulă unde cel din urmă avea să fie torturat de moarte, ceea ce s-a şi petrecut în reeducările despre care cei doi nu aveau cunoştinţă că se desfăşurau, în acele momente, în penitenciarul unde se aflau. Iar alergarea cu viteze inimaginabile pe vectorul reversibil al spaţiului a îngăduit visul comunicat de Ioan Munteanu, de care probabil vă amintiţi, visul unei mame care şi-a văzut feciorul de pe front “adunându-şi maţele şi băgându-şi-le în burtă”, ceea ce urma să-i fie confirmat ca adevărul-adevărat asupra morţii lui, de către un camarad de luptă venit mult mai târziu să-i povestească respectivei mame despre împrejurările dispariţiei fiului ei.

Va să zică, fără a mai insista nici asupra viselor pe care vi le-am comunicat cu prilejul convorbirilor noastre anterioare, nici asupra teoriei preotului Pavel Florenski, acceptăm că mulţi dintre semenii noştri recunosc în visele lor, fie vestiri ale viitorului personal, ori ale altei persoane, cunoscută de ei sau nu, fie ale unui grup uman.

În alt tip de vise, ei atestă a cunoaşte, pe această cale, evenimente petrecute la distanţă, despre care, altfel, nu ar fi putut avea cunoştinţă.

Există şi o altă categorie de vise: acelea în care problematica perioadei când are loc visul este metamorfozată într-o structură ce o simbolizează şi primeşte, în cadrul ei, o rezolvare pragmatică indicând o cale de ieşire din dilemă sau doar sentimentul că ea poate fi rezolvată. Cel din urmă simţământ se degajă din acel vis al lui Onisifor Ghibu, în care alături de fostul său coleg universitar, cu care se afla închis la Caracal, escalada o pantă foarte abruptă, dispusă aproape pe verticală, cum ar sta un zid. Totul era de un alb orbitor. Visătorul şi tovarăşul său urcau, ţinându-se de mână, cuprinşi de groaza pericolului de a cădea şi abia făcând faţă dificultăţilor căţărării. Aproape de culme, lipsindu-le puterile de a mai continua, fură pe punctul să se prăbuşească. Reînnoindu-şi forţele, printr-un efort ultim al încordării, au atins vârful, ce trebuia înconjurat, pentru a fi cucerit definitiv, ceea ce nu micşora vrăjmăşia terenului. Depăşiră şi ultima încercare. Cu ce a rămas visătorul, în urma visului său? El a rămas cu siguranţa că, oricât de grea era proba la care existenţa îl supunea, exista o ieşire din acel impas, ce se dovedea a fi numai momentan.

Unele vise au o structură extrem de complicată. La clădirea ei participă atât preştiinţa, cât şi clarviziunea, cât şi simbolizarea, precum şi rezolvarea evenimentelor din vis, care constă, de fapt, în rezolvarea realităţii intuite cu prilejul visului, cu alte cuvinte e vorba despre puterea de a influenţa viaţa însăşi, prin cele visate. Ne amintim de visul lui Ioan Munteanu al cărui frate era şi el arestat, ba fuseseră în acelaşi penitenciar dar, de o bucată de vreme, dispăruse de acolo. Naratorul nu aflase că frăţâne-su fusese condus la Bucureşti pentru o nouă anchetă. L-a văzut în vis cum străbătea un cimitir, pe când visătorul păşea dincolo de incinta lui, pe lângă gard. La un moment dat Ioan Munteanu a auzit un glas strigându-l pe fratele său. Încercă să-l acopere cu propriu-i răgnet, prin care-i cerea fratelui să nu se lase amăgit de asemănarea vocii apărute din senin cu aceea a mamei lor şi să nu-i răspundă. Îi ceru să o ţină drept înainte, pentru a se întâlni împreună când se va isprăvi gardul ce-i despărţea. Istorisitorul comentează: “Era de fapt povestea noastră, dacă răspundea la ancheta aceea era implicat pe nedrept într-o cauză grea. (...) şi ne-am întâlnit dincolo de gardul închisorii, când ne-am eliberat, în 1963”. Ioan Munteanu l-a considerat un vis premonitor. Străbaterea cimitirului simboliza ancheta fratelui său, al cărei presentiment l-a avut visătorul. A avut şi ştiinţa conţinutului anchetei, dar ea nu s-a manifestat în vis. În schimb, a intervenit – în temeiul acestei ştiinţe – în anchetă, cerându-i fratelui său să nu răspundă. Asemănarea cu glasul mamei a vocii care punea întrebări zugrăveşte situaţia anchetatului, transformat de condiţiile speciale ale anchetelor într-un copil dator să răspundă la orice întrebare, după cum la fel de dator te simţi să dai răspuns întrebărilor părinţilor. Gardul ce-i despărţea unul de celălalt, simboliza metonimic temniţa, situaţia unor oameni lipsiţi de libertatea de a se mişca după cum voiau.

Alteori visele dau satisfacţie nevoilor sufleteşti, având în acest caz, un rol mângâietor. Astfel au fost majoritatea viselor Agafiei Bogdanovici, ce nu mai putea suporta să nu-i fie permis să-şi vadă fiul, să-l sărute, să vorbească cu el; inima ei, luându-şi acest drept în vis, izbutea să continue a bate cât de cât normal şi de a nu se opri, din prea multă şi de nesuferit durere.

Aceste trăsături ale viselor, faptul că sunt mângâietoare, că îţi dau preştiinţă, vedere la distanţă, participare la existenţa ce-ţi este interzisă de împrejurări, că îţi explică, într-un mod pararaţional, viaţa şi te explică şi pe tine ţie însuţi, le recomandă drept nişte porţi spre o altă lume, hotarul dintre două lumi, cum le-a numit Pavel Florenski. Iată un argument suficient ca să le considerăm drept o Chemare, măcar formală, a lui Dumnezeu.

Când, la sfârşitul iernii, vântul aspru şi îngheţat se schimbă, peste noapte, într-o boare, pătrunsă de o umezeala plăcută, de temperatură mai ridicată, aducând aminte de zări mai calde, ştim că Terra ne conduce către ţinuturile peste cari împărăţeşte primăvara. La fel, sunt unele vise de pe gurile cărora respirăm adieri din cealaltă lume; ele ne amintesc că ea există şi prin aceasta ne cheamă către un alt fel de trăire, în consonanţă cu legile ei. În urma unor atari întâmplări de noapte, la deşteptare, rămânem cu obrajii arşi de străluminarea unui soare necunoscut, mai bun, mai luminător decât steaua ce ne priveghează zilele imparţial, mai străpungător prin ceţurile încâlcelilor diurne dureroase, mai generos; rămânem cu obrajii arşi de străluminarea unui soare de rai, ce ne-a îndemnat paşii cale doar de un vis.