16. VISUL, CA
REVELATOR AL VIITORULUI
Continuându-ne incursiunea în lumea viselor de detenţie, aş începe convorbirea de astăzi cu o poezie intitulată: “COŞMAR”. Dialogul ce o alcătuieşte desenează cu suficientă fidelitate opinia pe care o are întemniţatul despre vise.
– “Trec ape tulburi
cu copaci
smulşi,
cu
dobitoace moarte,
umflate să pleznească,
trec ape
tulburi,
cenuşii,
vineţii,
brune cu
spume,
vin ape
grele,
tot curge
puhoiul neîncetat,
surpă maluri, case,
suge vite
şi porci din depărtări,
suge
cerurile, vânturile, zările,
macină,
zdrobeşte, farmă,
faţa
pământului scurmă,
zdrumică, terfeleşte,
ucide, ucide, ucide...”
– “Astfel
de vise înseamnă ‘puşcărie’...”
– “Omule,
dar în temniţă mă aflu.
Care altă
puşcărie-mi vesteşte visul?
Tu
tălmăceşti toate drept ‘gherlă’!”
– “Ce
altceva mai aştepţi?”
– “Că bine
zici. Ce altceva?”
Cu alte cuvinte, puşcăriaşul, sosit în temniţă cu fondul aperceptiv creat în libertate, este însoţit şi de o sumă de superstiţii, adunate din cultura orală inculcată din cea mai fragedă copilărie. De aceea el vrea să citească în vise nişte revelaţii asupra viitorului său, încifrate în conformitate cu un cod general valabil sau, chiar, cu unul potrivit numai vieţuirii în închisoare. Astfel, descopăr în autobiografia lui Ioan Munteanu, intitulată: “LA PAS, PRIN “REEDUCĂRILE” DIN PITEŞTI, GHERLA ŞI AIUD”, următoarea referire la o ‘cheie’ a viselor de detenţie: “– Părinte ne despărţim, azi noapte am visat cal alb. În limbaj de puşcărie, la tălmăcirea viselor, calul alb înseamnă drum bun, după cum găina grasă înseamnă pachet de acasă. Şi am râs.
“La
scurtă vreme, nici n-a trecut o oră, l-a luat din cameră din nou şi nu l-am mai
văzut.” Explicarea
visului este imediat urmată de confirmarea evenimenţială. Acelaşi lucru îl
constatăm în consemnarea lui Eugen Măgirescu, din “MOARA DRACILOR”. Plecarea sa
dintr-o celulă unde coabita cu Liviu Băruţă, pentru a fi mutat într-o celulă
unde avea să cunoască torturile reeducărilor de la Piteşti, i-a fost prevestită
de un vis al colegului numit: “venise gardianul, (...) m-a luat pe mine şi m-a
bătut groaznic, să mă omoare”. Visele, îmi motivez mereu atenţia ce le-o acord
în aceste convorbiri, constituiau, în temniţe, materie de comentariu bogat, de
crezământ, de posibil ‘contact’ cu viitorul şi destinul.
Alte vise sunt socotite viziuni
oferite de o capacitate de clar vedere la distanţă. I. Munteanu ne pune la
dispoziţie un exemplu aflat de la altcineva din celulă: “Mama lor s-a sculat
într-o noapte ţipând că l-a văzut pe fiul plecat la război adunându-şi maţele
şi băgându-şi-le în burtă. A plâns de spaimă cât a mai ţinut noaptea. Băiatul
nici nu i-a mai venit înapoi şi când s-a întors un camarad care luptase
alături, a venit la ei şi le-a spus că sublocotenentul Marinescu a murit cu
abdomenul sfârtecat de un brand. Visul mamei, în fluxul telepatic a făcut-o să
vadă sfârşitul fiului prea iubit.” Acelaşi face o analiză limpede şi
convingătoare a unui vis propriu, legat şi de ancheta fratelui său, aflat
simultan în detenţie. “I-am pierdut urma fratelui meu, căci îi mutase şi pe ei.
Nici n-am ştiut că între timp fusese dus la Bucureşti la o anchetă. Într-o
noapte am visat că se făcea că el străbate un cimitir, printre cruci, iar eu
mergeam pe lângă gardul din afară, dar tot în aceeaşi direcţie. La un moment
dat s-a auzit o voce care-l striga:
“– “Gheorghe, Gheorghe!”
“Eu, de dincolo de gard, i-am
strigat mai tare:
“– “Nu răspunde, seamănă cu vocea
mamei, dar nu-i ea. Mergi drept înainte şi ne întâlnim dincolo de gard.”
“Era de fapt povestea noastră,
dacă răspundea la ancheta aceea era implicat pe nedrept într-o cauză grea. N-am
reţinut data visului, dar curând a fost adus înapoi şi se afla în carantină, la
parter, într-o cameră de pe colţ, căci l-am auzit vorbind cu alţii despre
călătoria sa. Şi ne-am întâlnit dincolo de gardul închisorii, când ne-am
eliberat, în 1963. Nici astăzi nu cred că a fost un vis de refulare, mai
degrabă unul premonitor”.
Se poate ca ascultătorul să se
întrebe la ce bun reproducerea viselor culese din amintirile publicate de
foştii condamnaţi. Răspunsul este cel mai firesc din câte se pot da: prin
repetarea gestului consemnării se dovedeşte ce dimensiune importantă a
sufletului o constituie atari vise.
Voi cita şi o trăire a cărei
denumire îi este până şi memorialistului anevoie să o găsească; să fie vis? să
fie halucinaţie? să fie viziune? Este vorba despre un fragment din cartea lui
Dumitru Gh. Bordeianu “MĂRTURISIRI DIN MLAŞTINA DISPERĂRII (CELE TRĂITE ŞI
SUFERITE LA PITEŞTI ŞI GHERLA”.
“Era în Sâmbăta Paştelui. Cu o zi
înainte m-am rugat lui Dumnezeu, atât de adânc cum poate nu am făcut-o
niciodată în viaţa mea, trăind însă şi disperarea că rugăciunea nu-mi fusese
ascultată. La limita disperării, nu aş putea descrie, îmi lipsesc cuvintele,
starea mea din acele momente.
“Sâmbătă seara deci, pe la orele
zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopţi nu-mi mai
găseam somnul. Spre miezul nopţii ceva m-a îndemnat să mă dau jos de pe prici
şi să mă mişc prin cameră. M-am apropiat de geam şi în clipa aceea am auzit
clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, şi anunţând slujba
Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de
armonios. Am căzut atunci în genunchi în faţa geamului şi cu mâinile
încrucişate ca pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: “Doamne
Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc şi recunosc că Te-am ofensat,
dar Tu Doamne ştii că am ajuns la limita suferinţei, încercării şi răbdării. Nu
mai pot suferi! Fă din mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă
rog Ţie din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul
meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta”.
“În clipa aceea, cum stăteam în
genunchi cu mâinile încrucişate şi ochii aţintiţi printre gratii, toată fiinţa
mea s-a cutremurat şi din ochii mei au început să curgă şiroaie de lacrimi.
Printre lacrimi atât doar am mai putut rosti: “Doamne, fie-ţi milă de mine!”.
N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot corpul meu a fost cuprins de un
tremur şi o zvârcolire ca la posedaţi şi am simţit cum din sufletul şi trupul
meu a ieşit şi m-a părăsit o forţă. Era duhul Satanei care mă muncise şi mă
stăpânise, timp de patru ani de zile. Îndrăznesc să asemăn vindecarea mea,
pentru că vindecare a fost, cu ispăşirea unui om care duce o mare povară în
spate, care cade sub greutatea ei, nu se mai poate ridica şi în acel moment
cineva îi ia greul, acela simţindu-se după aceea, dintr-o dată, atât de uşor de
parcă ar zbura. Aşa m-am simţit şi eu îndată ce acea forţă satanică m-a
părăsit.
“Am căzut cu capul pe ciment,
leşinat, cu cămaşa udă de transpiraţie şi lacrimile nu mai încetau să-mi cadă
şiroaie. Mi-am simţit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece, şi
le-am sărutat. Erau lacrimile căinţei pe care Dumnezeu binevoise să le
primească, iertându-mă de ofensa pe care I-o adusesem. În patru ani de chin eu
nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căinţei şi a
minunii lui Dumnezeu.” Nici un scriitor profesionist nu ar fi pus pe hârtie în
chip mai impresionant aceste neobişnuite dezvăluiri.
Ceea ce veţi asculta mai departe
constituie, după ştiinţa mea, un tip de incursiune inedită în lumea onirică.
Este vorba despre istoria câtorva ani din viaţa mamei unui deţinut politic,
oglindită în visele ei referitoare la fiul său despre care nu avea nici o
ştire. Materialul reprezintă o prelucrare a fişelor adunate de mine pentru o
lucrare în curs de elaborare, intitulată: “O BIOGRAFIE IPOTETICĂ. ALEXANDRU (ŞURA)
BOGDANOVICI”. Mi s-a mai întâmplat să o pomenesc mai demult în cadrul emisiunii
CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE.
Popa Ţanu, un bun prieten al lui
Şura, cu care acesta mai fusese arestat şi condamnat în adolescenţă, acum ei
găsindu-se iarăşi împreună în închisoare, fusese nelipsit, atât în timpul
liceului, cât şi pe vremea facultăţii, din casa şi de la masa părinţilor lui
Alexandru, alintat Şura. Dealtfel, această intimitate şi această ‘adopţie’ a
lui de către familia Bogdanovici – de dragul lui Şura, să se simtă înconjurat
şi de cei dragi sufletului său nu doar prin relaţia de sânge, ci şi prin
preocupările vârstei – o va urmări pe doamna Agafia Bogdanovici până şi în
visele de mai târziu. Astfel, dumneaei menţionează în anul 1948, când cei doi au
fost arestaţi în luna mai, adică o face la şapte luni după dispariţia copilului
ei:
“În noaptea de 18 spre 19 IX,
i-am visat pe Şurenca şi pe Ţanu. Îi vedeam pe fereastra închisă stând în pat.
M-au văzut şi mi-au zâmbit. Pe urmă le-am adus mâncare: două ceşti cu cacao,
pâine cu colfete. M-am întâlnit cu Şurenca faţă în faţă pe sală şi l-am apucat
de ambele mâini şi l-am strâns.”
Poate că au mai fost şi alte vise consemnate, însă arhiva familiei n-a reţinut altele decât din anul 1950 înainte. Adică:
“2
spre 3 ianuarie 1950. Am
visat că a bătut cineva la uşă; şi când am deschis, poştaşul mi-a întins o
carte poştală de la Şurenca.
“În noaptea de 4 spre 5 ianuarie
‘50, am visat că cineva a intrat în cameră. Şi când eu m-am dus să văd cine,
era o figură bărbătească; stătea lângă uşă: şi era Şurenca, care a vrut să-mi
facă o surpriză c-a venit pe neaşteptate. Eu am vrut să aprind lumina şi lumina
nu ardea. Şi eu tot întrebam: “Cine e acolo? Cine e acolo?”
“În noaptea de 12 spre 13
ianuarie. Noi cu toţii l-am visat pe Şurenca. Şi în noaptea de 13 spre 14, l-am
visat eu şi Ninusi”, este vorba despre Nina, sora lui Şura. “În noaptea de 16
spre 17 (un an şi opt luni”, menţionează mama cât trecuse de la arestare),
“l-am visat pe Şurenca atât de aproape, într-o curte. Apoi şedea pe o bancă, cu
mai mulţi colegi şi am vorbit cu dânsul şi i-am cerut să vină cu mine căci am
vrut să-l sărut. A fost prima dată când l-am văzut după ieşirea sa din
închisoare.
“Noaptea de 17 spre 18 ianuarie.
Am visat pe Şurenca. Parcă iar am fost într-o grădină şi deodată peste gard
vine Şurenca acasă. Zâmbea. Eu m-am repezit înaintea lui la uşa de intrare în
casă, strigând: “Şurenca! Şurenca!” Când am intrat în casă, a intrat şi
Şurenca. În partea cealaltă a camerei s-a culcat pe un divan şi eu, tot
strigând, m-am apropiat de dânsul, l-am sărutat pe faţă şi l-am întrebat cum de
a venit el acasă. Şi Şurenca mi-a spus: “Acu de trei ultimile zile am ştiut,
adică mai mult am simţit c-am să fiu eliberat.” Ce are să fie? Sănătos?
“Ninusica l-a visat pe Şurenca în
noaptea de 21 c-a venit acasă.
“4/IX 951
“În noaptea spre 4/IX eu şi cu Ninusa l-am visat pe Şurenica. Eu am visat parcă noi ne-am dus la închisoare să-l vedem. Poarta a fost deschisă şi am intrat. Un militar ne-a întrebat ce căutăm. Şi noi am răspuns că vrem să-l vedem pe Surie. El ne-a spus că nu se poate, atunci noi ne-am întors şi vroiam să plecăm. El ne-a întors îndărăt şi a spus că acuma avem să-l vedem. Am stat şi m-am gândit de unde are să vie Şurenica şi deodată văd că vine drept în faţă, cu ochelarii negri pe ochi. N-arăta rău, eu încă m-am gândit că probabil a pus ochelarii ca să nu pară prea slab. Am vorbit cu el, am întrebat cum se simte. A fost atât de aproape de mine, parc-am simţit căldura trupului lui. Scumpul şi iubitul meu copil, acuma pot să te văd numai în vis şi tot nu totdeauna! Pe urmă Şurenia m-a întrebat ce facem noi. Am spus că viaţa merge înainte. El s-a uitat la mine foarte trist şi a dat din cap. Of, Doamne, Doamne!
“În noaptea spre 30/III Martie 1952”, sar consemnările peste o iarnă, “l-am visat pe Şurenca că a fost copil în faşă. S-a îmbolnăvit de diaree, pe urmă am fost chemată căci lui i se făcuse rău. Am venit şi l-am văzut supt la faţă, pe moarte. L-am luat în braţe şi în faţa Icoanei m-am rugat şi-l întreb pe copil “pentru ce te-ai născut tu?” “Ca să fiu cuminte” a răspuns copilul. Ce oare să fie? Ce e cu copilul meu iubit? Unde este? Este în viaţă? Of, Doamne, Doamne arată-mi ce e cu el! Unde e ? Am să ajung să-l văd???”
Dacă visele anterioare nu fac decât să satisfacă nevoia mamei de a-şi revedea fiul, de a avea un semn de viaţă de la el, de a-l şti revenit acasă în sfârşit, cel din urmă vis pe care vi l-am citit, tulbură prin revelaţia facută.
Înainte de a-l confrunta cu mărturia altui fost deţinut politic, sunt dator să menţionez că Şura era mort din 15 aprilie 1950, cel puţin conform Certificatului de moarte eliberat de Starea civilă a Sfatului Popular al oraşului Piteşti, seria Ma nr. 438417; răposase ca urmare a torturilor aplicate din ordinul lui Eugen Ţurcanu, şeful reeducărilor studenţeşti de la penitenciarul Piteşti. Familia nu a aflat nimic despre acest deces; aşadar, când mama sa îl visa, ea credea că fiul ei trăia şi că urma să-l poată revedea în orice clipă.
Mărturia la care mă refer aparţine
lui Justin Paven, ale cărui memorii (“DUMNEZEUL MEU, DE CE M-AI PĂRĂSIT?”)
le-am publicat în editura mea RAMIDA. Autorul, pe atunci student, se afla în
focul reeducărilor. Să-l ascultăm, pentru a doua oară, amintindu-şi:
“Împreună cu noi fusese adus şi
Bogdanovici, care abia se mai ţinea pe picioare. Era într-o stare de slăbiciune
jalnică, de nedescris. Avea aspectul unui caşectic, dar nu atât din lipsa de
mâncare, cât mai ales din tratamentul de violenţe la care fusese supus. Acum
Ţurcanu îl lăsase în pace, dar nenorocitul nu s-a mai putut redresa.
Într-o zi n-a mai fost în stare
să se ridice în capul oaselor şi a fost nevoie să fie hrănit de alţii. Îmi
amintesc cu câtă atenţie caritabilă se ocupa de el Georgică Georgescu, dându-i
toate îngrijirile pe care condiţia claustrării noastre le îngăduia, dar n-a mai
rezistat mult.
Stătea întins pe prici, cu ochii aproape imobili, privind undeva, dincolo de tavan, şi nu scotea un cuvânt. În tot timpul cât am stat cu el, nu l-am auzit rostind decât câteva cuvinte. Se putea citi pe faţa lui o amară descurajare care cred că a contribuit în mare măsură la grăbirea sfârşitului său.
“Poate că, totuşi, în tăcerea aceasta prelungită, Dumnezeu a putut să-i trezească, dintr-un sâmbure de credinţă primit la botez, un act de părere de rău pentru viaţa sa de păcat şi încheiată atât de tragic.” Justin Paven probabil că face aluzie la faptul că însuşi Şura Bogdanovici iniţiase “reeducările”, într-o forma lipsită de violenţă.
“A expiat într-o dimineaţă”, continuă amintirile, “ducând cu el taina unei fărădelegi pe care a ispăşit-o prin moarte pe Crucea închisorii, după ce a primit acelaşi tratament de respiraţie artificială ordonat de Ţurcanu, în momentul când intrase în comă.
“A fost primul om din viaţa mea pe care l-am văzut de aproape dându-şi sufletul şi al patrulea mort din seria cu care am intrat la ‘reeducare’.
“După scoaterea lui din cameră, în tăcerea apăsătoare care se lăsase, Ţurcanu a ţinut să-i facă un scurt panegiric:
“– Aşa vor pieri toţi oportuniştii care îşi închipuie că pot înşela bunăvoinţa regimului!...”
Se pare că suferea de diaree.
Uimeşte acest sfârşit când este raportat la ultimul vis al mamei sale ce
trebuia să-l aibă dânsa peste doi ani şi câteva săptămâni. L-a revăzut prunc în
faşă, cu însemnele morţii învineţite pe chip, bolnav de diaree. Întrebându-l la
ce s-a născut, răspunsul copilului fu că se născuse pentru a fi cuminte - ceea ce poate fi interpretat ca o
metaforă a morţii.
Ciudată întâmplare...