15. VISELE ÎNVIERII, DECĂDERII

ŞI ELIBERĂRII

În continuarea discuţiei precedente vă voi aduce la cunoştinţă visul pe care l-a avut profesorul Onisifor Ghibu în Săptămâna Patimilor, în lagărul de la Caracal, în 1945, deoarece oglindeşte tema preponderentă a zilelor precedând Învierea, ce bântuia cugetele lăgăriştilor internaţi şi bineînţeles pe acela al povestitorului. El consemnează în “ZIARUL DE LAGĂR. CARACAL - 1945”: “Parcă murise în braţele mele măicuţa sau Veturia.” A numit-o pe soţia sa. “Se adunase la trup ca un copil mic. Am rămas uluit de o asemenea întâmplare, cu care nu voiam să mă împac nicidecum şi, deodată, moarta a început să învie, să se îmbujoreze la faţă şi să zâmbească. Parcă era, totuşi, Veturia.” Nu este un vis de trecut cu vederea, ţinând seama de perioada calendaristică (mă refer la calendarul bisericesc) când a avut loc, cât şi la starea deplorabilă a nădejdilor visătorului, brusc luminate, prin vis, de apropierea Paştilor.

În cele ce urmează, îl voi ajuta pe cititor să-i pătrundă înţelesul.

1. La începutul relatării visului şi în încheierea ei, constatăm confuzia dintre mamă şi soţie, ca personaj principal; în final, confuzia tinde să se rezolve, fără ca ieşirea din ea să reprezinte o opţiune definitivă: visătorul se decide pentru soţie, ca personaj al visului său, rămânând la termenii nesiguranţei - “parcă ... totuşi”.

2. Visul este clădit pe două întâmplări antitetice: moarte şi înviere.

3. Ambele sunt însoţite de anumite fenomene naturale (cel dintâi hiperbolizat): moartea micşorează trupul (bătrâna mamă redevine copil); înviata se roşeşte iarăşi în obraji şi surâde, ca pe timpul vieţii.

4. Mai există o trăire vrednică de menţionat: dacă moarta este mama visătorului, el – fiul – o ţine-n braţe, pe ea – devenită copil –, ca un părinte pe fiica sa, iar părintele – mama-copil – se află în poziţia de altcândva a feciorului ei. Adică o inversare de personalităţi ce, probabil, constituie şi cheia visului.

5. E important de repetat că visul a avut loc în noaptea precedând Săptămâna Patimilor, săptămână ce introduce Învierea Domnului.

Acum că am făcut sublinierile necesare pătrunderii în codul visului, să încercăm să ne apropiem de înţelesul său, prin decodare şi comentarea celor scoase la iveală.

A. Marea şi pământul sunt receptacolele vieţii şi simboluri ale uterului matern. Mama, prin inversare, simbolizează aceste două elemente (nu marea pomenită, ci apa). Gaia, Rhea, Hera, Demeter, Isis, Ishtar, Astartea, Kâli, sunt simultan zeiţe mume şi ale fertilităţii.

Mama îţi dă viaţa şi-ţi rămâne adăpost, siguranţă, căldură, odihnă, izvor al hranei, apărător, îndrumător, prieten. Dar reprezintă şi pericolul ca, prin prelungirea vieţuirii în trupul ei, să te sufoce îngustimea lui. La fel, a sta agăţat îndelung de fustele sale, după naştere, sub călăuzirea ei, în umbra voinţei sale, presupune o castrare a personalităţii copilului, o devorare a vieţii lui de către genitoarea sa. De aceea, mori pentru mamă (ieşind din trupul ei) şi te naşti pentru pământ, pentru o viaţă nouă, sub oblăduirea unei mume noi – pământul cu legile sale –, o mumă potrivită noului stadiu. Moartea finală te oferă hrană acestei mume de pe urmă, pământul. Relaţia mamă-copil este ambivalentă, iar ‘moartea’ (ruperea cordonului ombilical) reprezintă o naştere. Apariţia unei mume noi, simbolice – pământul –, pregăteşte primirea solului ei personificat: femeia iubită – soţia, în cazul de faţă. Echivalenţa dintre mamă şi soţie este uşor de făcut. De ambele ne leagă cea mai intensă dragoste posibilă omului pentru vreun semen; această iubire cuprinde recunoştinţa, admiraţia, mila, dorinţa de ocrotire (primită şi oferită), înţelegerea şi cerinţa de a fi înţeles, împăcarea datorată satisfacerii reciproce a tuturor nevoilor; şi toate celelalte sentimente nobile şi generoase.

Dogma creştină insistă asupra fecioriei Mariei; prin aceasta încurajează dezvăluirea că ea, fiind fiica lui Dumnezeu – ca noi toţi –, este şi mama lui Dumnezeu, în calitate de mamă a Pruncului Dumnezeu, deoarece Iisus este Dumnezeu, deci părintele tuturora, dar şi Fiul lui Dumnezeu. Primind conceperea prin Duhul Sfânt, ea este Maica lui Iisus, aceea care a fost fecundată, spiritual vorbind, de Dumnezeu. Pe atari adevăruri revelate se bizuie construcţiile onirice în care inversarea de personalităţi (mamă şi soţie), în sensul arătat, este posibilă. În calitate de fecioară, Maria întruneşte întreaga potenţialitate a lumii; în calitate de mamă, ea devine mijlocul direct al Creaţiei. Cele două reprezentări nu se opun între ele, ci se continuă, mijlocind intervenţia principiului creator.

Mama reprezintă un arhetip; cel mai însemnat. El este asimilat inconştientului, lui ‘anima’, din care urcăm spre conştiinţă.

B. Moartea constituie pieirea absolută a ceva viu şi pozitiv. Ea repetă naşterea (în măsura în care aceasta constituie moartea stării fetale); însă, după cum naşterea-moarte desemnează trecerea într-o nouă formă a vieţii, la fel, moartea presupune o nouă mutaţie într-un alt stadiu, necunoscut anterior, deci o altă naştere. Moartea este legată de simbolica pământului, din care face parte şi simbolizarea maternităţii. E ineluctabil legată de conceptul mamei, deci al naşterii; este un alt aspect al naşterii. După cum fătul nu se poate îndrepta decât spre naştere (‘moarte’ – în raport de stadiul de făt), la fel omul nu se poate îndrepta decât către moarte, un alt fel de naştere. Ce stadiu inedit pregăteşte apropierea de moarte? Iadul sau Raiul. Acestea sunt numele stărilor viitoare şi s-ar spune că liberul arbitru îngăduie opţiunea între o stare şi cealaltă, încă din cursul existenţei terestre. Aceste stări coexistă în noi înainte de moarte (în cursul vieţii); moartea face posibilă disjungerea lor, alege binele de rău, alege viul de forma lui viitoare, căci moartea coexistă în noi cu viaţa, după cum viaţa extrauterină coexistă cu viaţa intrauterină, ca destin inevitabil. Orice iniţiere presupune moartea omului vechi.

Toate acestea înlesnesc ajungerea la acceptarea raţională a învierii, ca posibilitate postumă, deşi nefirească, adică potrivnică legilor naturii, cum le cunoaştem azi – şi direcţiei impuse de acestea, dar nu şi legilor duhovniceşti.

Învierea este un dat al Creştinismului. Speranţa credinciosului este învierea în trup, confirmată de Hristos apostolului Toma, prin existenţa reală a rănii Sale.

Atari cunoaşteri îngăduie scenarizarea din visul de la care plec.

C. Există o altă inversare de personalităţi în acest vis, ce trebuie menţionată. Este cunoscut că în vis, cel mai adesea, vedem ca în oglindă, adică invers decât în diurn. În acest caz, trebuie considerat că personajul ce a murit şi a înviat nu este nici mama, nici Veturia, ci este visătorul însuşi, visătorul care a trecut, la naşterea sa, prin moartea ca făt şi învierea sub soare, când a fost luat în braţe şi legănat de mama, înlocuită mai târziu de soţia sa, visătorul care trăieşte cu atâta intensitate Săptămâna Patimilor ce pregăteşte moartea şi învierea ‘nădejdii’ noastre, Iisus Hristos, deci a tuturor speranţelor noastre, mai ales acelea ale eliberării.

Va să zică, ne amintim că visul a avut loc în săptămâna precedând Învierea, când ideea Învierii frământa sufletele celor din lagăr. E limpede că subconştientul visătorului a înlocuit propria persoană cu un alter ego: mama sau soţia (neclar definite deoarece ele, împreună, simbolizează Muma primordială, matricea Vieţii), care alter ego se împuţina de la o clipă la alta, după cum profesorului Ghibu, în realitatea diurnă, i se reducea personalitatea datorită limitărilor aduse de condiţiile privării de libertate.

Apoi venea încurajarea, cu caracter, oarecum profetic: VEI ÎNVIA! Căci pluteau în aer, pentru toţi, miresmele resurecţiei din morţi.

Acest vis cu care am început, în ordinea transcrierii este precedat de un altul, mai puţin limpede la lectură. L-am citat pe precedentul mai întâi deoarece el aruncă o lumină foarte bogată asupra stării de spirit a memorialistului, în cursul detenţiei din 1945.

Acestălalt vis (din noaptea anterioară) sună după cum urmează:

“Am ajuns cu trenul în gara Stana, dar trebuia să continui drumul. M-am dat puţin jos din tren, să-mi văd casa şi grădina. În faţa casei era un car-platformă, din care soldaţii aruncau cu furcile cucuruz în pod. Am strigat de departe la ei. Casa era destul de schimbată. Grădina răsturnată. Pe unde fuseseră cărările cele frumoase, erau numai râpi uriaşe.”

Visul este unul al călătoriei, dar nu al uneia iniţiatice, ci doar de îndepărtare de destinul personajului, aşa cum l-a cunoscut el până atunci, realizată de vieţuirea în lagăr. Un popas îi îngăduie o privire asupra trecutului său cel mai luminos, adică o privire aruncată asupra proprietăţii sale de la Stana, ce simbolizează întreaga fericire a existenţei de până atunci a familiei lui Onisifor Ghibu. El constată trei modificări ale trecutului de care s-a despărţit prin absenţă: schimbări survenite în înfăţişarea clădirii (nemenţionate în amănunte, deoarece nici visătorul nu era conştient ce modificări anume în viaţa sa aducea detenţia; nu ştia nici măcar, la ora visului, dacă era definitiv epurat din învăţământul superior sau nu); distrugerea cărărilor, preschimbate în râpe (simbolizând neputinţa visătorului de a se mai folosi de drumurile prin zile, cunoscute şi îndrăgite); şi stricarea gospodăriei de către oameni în uniformă care se purtau fără grijă, nici precauţie, cu bunurile sale, iar aceasta o făceau pe picior de plecare, adică din mers, dintr-un timp ce a năvălit asupra sa şi aflat în plină curgere (carul-platformă). Nu este dificil să citesc în aceste personaje o simbolizare a soldaţilor de pază a lagărului, pe mâna cărora încăpuse Onisifor Ghibu şi, mai ales, a ceea ce reprezentau ei: Forţa politică opresivă. Ruperea de trecut este explicată prin prezenţa uniformelor, oarecum înstăpânite asupra domeniului paradisiac ce-i aparţinuse până la arestare, ca şi de prezenţa trenului (trenul vieţii) a cărui oprire în dreptul Stanei este de scurtă durată. Ele – simbolizând deci irumperea în existenţa visătorului a coerciţiei, luarea în stăpânire a soartei sale viitoare – umplu podul casei cu cucuruz adus de tren. Adică pregătesc hrana zilelor, anilor ce vor urma, o hrană după alegerea soldaţilor, după hotărârea Puterii. Podul simbolizează cu claritate mintea visătorului: în ea se depozitează cele din cari se va clădi viitorul lui, atunci când fericirea trecută se află într-o vădită decădere.

Mult mai târziu, Onisifor Ghibu are un alt vis de care-şi aminteşte şi-l socoteşte foarte caracteristic, din păcate nemotivându-şi această opinie (caracteristic pentru ce?).

“Eram cu Procopovici undeva, unde aveam de urcat o pantă, din cale afară de ridicată. Era ca peretele unei clădiri, cu o înclinaţie de circa 85%. Panta era albă ca laptele, ca praful de zahăr sau ca zăpada cea măruntă. Urcam, ţinându-ne de mână, cu imense greutăţi şi obsedaţi mereu de teama că ne vom rostogoli. Când eram aproape de sfârşit, ne-au părăsit puterile, încât era să cădem în neant. Totuşi, ne-am opintit din nou şi am ajuns în vârful dealului, respectiv al pantei, de unde mai aveam să mai facem un înconjur la fel de periculos. O nouă teamă ne-a cuprins, dar, după noi opintiri, am trecut şi peste acest obstacol şi am ajuns la liman. Mai departe nu-mi mai amintesc visul. Nu pare un vis fără vreo explicaţie, pe care nu încerc s-o dau aici”, ceea ce este regretabil căci contactul unui pedagog de talia sa cu propriul subconştient ar fi plin de învăţătură pentru noi.

Procopovici este un fost coleg de la Universitate din Cluj, înfiinţată de Onisifor Ghibu, amestecat în epurarea celui din urmă, apoi căzut la rândul lui printre indezirabili, ajuns coleg de lagăr şi cabană cu autorul “ZIARULUI”; în principiu, era cel mai apropiat dintre codeţinuţi. Destinul le era comun, ambii, intelectuali din acelaşi mediu şi cu aceleaşi preocupări, din acelaşi oraş, zăcând în lagăr pentru pricini similare.

Veştile privitoare la tot mai apropiata eliberare, după trecerea prin sita unor comisii de triere, despre ale căror criterii nu se bănuia nimic şi ce aveau misiunea de a elibera pe unii, iar pe alţii de a-i înainta justiţiei, creau în lagăr o tensiune greu de suportat. Pentru a li se conferi libertatea, cei doi trebuiau să-şi dovedească nevinovăţia în faţa comisiilor ministerului de Interne, trebuiau să arate că nu erau pângăriţi cu nici una dintre acuzaţiile, rămase necunoscute lor, ce li se puteau aduce, că nu erau murdari, că nu erau negri, că nu erau fascişti. De aici, albul imaculat al pantei extrem de abrupte ce aveau de cucerit cei doi în vis. De remarcat cele trei comparaţii făcute de Ghibu când îşi transcrie visul: laptele, praful de zahăr, zăpada cea măruntă. Aşa era urcuşul lor aproape imposibil de efectuat şi plin de peripeţii de speriat. Sub ei, hăul, prăbuşirea care era echivalentă cu pierderea vieţii. Dar au izbândit asupra tuturor dificultăţilor şi s-au mântuit, adică se simbolizează că se vor elibera, ceea ce nu mai consemnează Onisifor Ghibu, pentru a nu cădea în umbra superstiţiilor ce-i pândesc lesnicios pe deţinuţii lipsiţi de orice alte nădejdi decât acelea oferite de vise şi ce nu i-ar fi stat bine.

Cu o săptămână în urmă am înfăţişat judecăţii dumneavoastră două vise ale lui Arthur Koestler, unul din detenţie, altul (de fapt o categorie întreagă) din libertatea de după eliberare. Cel dintâi aducea moartea prin împuşcare; celălalt, revenirea în detenţie în vederea recuperării sentimentului libertăţii lăuntrice.

Astăzi am examinat trei vise noi: două ale certitudinii că toate greutăţile prezentului vor fi învinse, greutăţi echivalente cu năruirea întregii clădiri a fericirii pământeşti de până la arestare, iar al treilea dând seama de acea năruire ce ameninţa cu preponderenţă viitorul.

Remarcăm că, fără vreo invocare anume a unor veşti despre viitor, subconştientul prezintă conştiinţei, în toate cele cinci cazuri, nişte dezvăluiri ale viitorului imediat sau mai depărtat, pe care le propune ca certitudini.

Să încercăm traducerea într-o singură frază a respectivelor mesaje.

În cazul viselor lui Koestler: a) vei muri împuşcat şi b) dacă mai vrei să fii cu adevărat liber, caută în tine libertatea ce ai descoperit-o în temniţă ca aparţinând duhului tău. În cazul lui Ghibu: a) Vei învia din această moarte a detenţiei; b) Ţi se pregăteşte o existenţă dependentă, de acum înainte, de forţa represivă; şi c) Te aşteaptă o foarte grea strădanie pentru a-ţi redobândi libertatea, dar vei învinge.

Categoric sunt nişte mesaje; adevărat că sunt contradictorii. Ele sunt dependente de împrejurările sociale, mentale, sentimentale şi volitive ale visătorului din perioada când au avut loc visele şi concretizează preocupările cele mai intense, mai apăsătoare ale momentului.

Neoprindu-ne la această treaptă a descifrării fenomenului psihic adus în faţa dumneavoastră, sper să putem identifica şi o Chemare la Credinţă, cu prilejul acestor vise şi al altora pe care le vom analiza împreună săptămâna viitoare.